Cipul RFID -Ingerul Digital - Semnul Fiarei

Societatea contemporană, aflată într-o criză morală fără precedent şi lipsită de repere autentice, nu mai ştie să judece şi să evalueze diferite fenomene cu care se confruntă. Printre domeniile în care omenirea a pătruns fără a avea puncte de referinţă şi standarde stabile sunt ştiinţa şi tehnologia. Omul de astăzi a ajuns să se ,,joace” de-a ingineria genetică şi biologia moleculară, brevetează substanţe, produce calculatoare din ce în ce mai performante şi alte dispozitive electronice, fără a avea însă vreun hotar etic în folosirea acestor descoperiri ştiinţifice.

Lipsa jaloanelor care să-l îndrume pe acest drum al progresului ştiinţei şi tehnologiei a condus la o deviere de la rostul iniţial al aplicaţiilor din aceste domenii către abisuri nebănuite. Una din ’invenţiile’ actuale care vorbesc despre această pierdere a direcţiei o constituie implantarea de cipuri sub piele.

În ultimele decenii, tehnologia a avansat foarte mult, au fost produse diferite tipuri de cipuri şi s-a sugerat utilizarea lor în viaţa cotidiană. Printre aplicaţiile practice la care sunt socotite utile se numără: aplicarea subcutanată pentru identificarea a diferite categorii de persoane: agenţi ai serviciilor secrete, persoane care au acces în zone cu grad ridicat de securitate (zone guvernamentale, militare, centre de cercetare, baze de date, cluburi private etc), deţinuţi, persoane inconştiente, persoane a căror stare de sănătate necesită monitorizare (boli cronice, cardiace, respiratorii, de pierdere a memoriei), plata produselor în magazine şi consumul în restaurante şi cluburi, aplicarea pe obiecte pentru monitorizarea oamenilor (ghiozdanele elevilor, maşini) sau mărfurilor, obiceiurilor consumatorilor etc. Cipurile sunt folosite deja pentru identificarea animalelor, inclusiv a şeptelului, animalelor de laborator şi de companie.

Una dintre firmele producătoare de cipuri este VeriChip Corporation, cu sediul în Delray Beach, Florida. Ea aparţine companiei Applied Digital Solutions Inc., care deţine şi Digital Angel Corporation. Aceasta din urmă are patentul pentru cipul pasiv RFID implantabil la oameni (n.r.: cipul pasiv nu emite şi necesită un semnal de la scanner, ca să poată fi detectat; RFID, adică identificabil prin radio-frecvenţă (Radio-Frequence IDentification)), pe care îl produce pentru compania VeriChip.

Cipul RFID


Cipul numit VeriChip, după numele firmei, este un microcip implantabil la oameni, încapsulat în sticlă, cu identificare prin radiofrecvenţă (foto). El conţine un număr unic de identificare şi alte date personale şi poate fi citit numai de la mică distanţă de către un scanner portabil sau prin trecerea persoanei printr-un scanner tip portal. El este activat numai de semnalul pe care îl primeşte de la scanner.

Şi compania Hewlett-Packard s-a implicat în producerea de cipuri. Ea produce cipul mobil Memory Spots, care permite stocarea unei cantităţi mai mari de informaţii, sub formă de text, sunet, imagine. Cipul are o porţiune adezivă prin care poate fi ataşat la diferite obiecte, precum picturi, fotografii, paşapoarte, brăţări medicale etc. Spre deosebire de VeriChip, Memory Spots are o capacitate de stocare de 250 de ori mai mare şi o viteză de transmitere a datelor de 20 de ori mai mare.

În ciuda promovării uriaşe de care se bucură, tehnologia nu este atât de performantă pe cât doresc să o înfăţişeze producătorii săi. Ei se confruntă cu tot felul de probleme tehnice, de la distanţa foarte mică de la care se poate face identificarea până la probleme de transmisie şi chiar alimentare a cipului.

În 2004, firma VeriChip a făcut un contract cu compania de telecomunicaţii prin satelit ORBCOMM, pentru a dezvolta noi aplicaţii militare, de securitate şi de sănătate. Cele două companii colaborează la realizarea unui prototip de cip menit să fie implantat omului, care să aibă o tehnologie de poziţionare globală prin satelit (GPS). Odată ce dispozitivul este implantat, persoana poate fi urmărită prin satelit şi informaţia retransmisă către internet, unde localizarea, mişcările şi semnele vitale ale unui individ pot fi stocate în baze de date pentru viitoare utilizări.

O altă problemă cu care se confruntă aceste firme este opoziţia oamenilor şi a organizaţiilor non-guvernamentale de protecţie a cetăţenilor, a drepturilor, libertăţilor şi intimităţii acestora. În 1999, Elaine Ramish de la Centrul Legal Franklin Pierce a realizat un studiu cu privire la implanturile de microcipuri. Studiul oferă detalii despre cercetarea şi progresele în domeniu, ca şi despre planurile pe care le au în vedere producătorii pentru a ,,vinde” ideea unui public american sceptic.

Elaine Ramish crede că, în cele din urmă, introducerea acestor dispozitive va deveni realitate, în ciuda rolului lor controversat. ,,Deşi microcipul poate fi introdus ca o procedură voluntară, în timp se vor face presiuni pentru a o face obligatorie”, scrie Ramish în articolul ,,Time enough ? Consequences of human microchip implantation”.

Autoarea continuă, arătând un mecanism posibil pentru acest fenomen: ,,După introducerea ca sistem voluntar, implantul va apărea oamenilor ca acceptabil. După ce va exista o familiaritate cu procedura şi o cunoştinţă a beneficiilor sale, implantarea va deveni obligatorie”. Ea mai spune că sondajele recente au arătat că, dacă este garantată o anumită protecţie, numărul americanilor care ar primi implantul creşte cu 11%.

De asemenea, George Getz, director de comunicaţii pentru Partidul Libertarian, crede că este foarte probabil ca guvernul să impună implantul la toate nivelele societăţii. ,,La urma urmei, guvernul nu a forţat pe nimeni să aibă carnet de şofer. Dar încercaţi să vă descurcaţi fără el, când toată lumea – de la bancherul local la omul care închiriază maşini sau funcţionarul de la hotel sau vânzătorul de la magazin – vă cere să aveţi, pentru a putea beneficia de serviciile pe care vi le oferă. Dacă guvernul vă poate forţa să vă daţi amprentele pentru un carnet de şofer, de ce să nu poată proceda la fel în cazul unui implant ?”

În faţa opoziţiei susţinute, firma a eliminat de pe site-ul său orice referinţă la implanturi, afirmând cu vehemenţă că este vorba de aplicarea tehnologiei numai la brăţări, pagere şi alte dispozitive exterioare. În plus, reprezentanţii acesteia i-au acuzat de rea-credinţă şi răspândire de date false pe toţi ziariştii care au publicat informaţii cu privire la implanturile umane.

În 2000, compania VeriChip a primit premiul ,,Pionieri ai tehnologiei” din partea Forumului Economic Mondial de la Davos, Elveţia. Acesta a fost oferit pentru ,,dezvoltarea economică mondială şi progresul social prin perfecţionare tehnologică”.

A urmat momentul 11 septembrie 2001 şi necesitatea de a creşte securitatea Statelor Unite ale Americii, fapt ce a determinat o schimbare de atitudine. În acest climat de teamă, în care mulţi americani pot pune mai mare preţ pe siguranţă decât pe libertate sau intimitate, compania a reintrodus în forţă ideea implanturilor subdermale.

,,Ne-am schimbat concepţia după 11 septembrie, deoarece a crescut nevoia de monitorizare a activităţilor criminale”, declara Keith Bolton, responsabilul cu tehnologia al corporaţiei. Pentru a propune implantarea de cipuri imigranţilor, lucrătorilor pasageri, ca şi funcţionarilor guvernamentali care au acces la date secrete sau în zone cu grad ridicat de securitate, ea a uzitat de discursul conducerii americane, care a cerut în repetate rânduri creşterea securităţii.

O altă campanie menită să obişnuiască omul de rând cu această idee este cea în care guvernul american susţine implantul pentru protejarea sănătăţii. În octombrie 2004, Administraţia pentru Alimente şi Medicamente (Food and Drug Administration, sau FDA) a aprobat folosirea cipului. Mary Jo Deering, director adjunct pentru probleme electronice în domeniul sănătăţii din cadrul Departamentului american de Sănătate şi Servicii Umane, declara: ,,Aşa cum ştiţi, preşedintele tocmai a reafirmat angajamentul său pentru stabilirea unei reţele şi standarde de înregistrări electronice de sănătate, în special pentru sublinierea intimităţii”.

Astăzi, implantarea de microcipuri este promovată agresiv, fiind folosită o sumă de strategii pentru a-i convinge pe oameni de beneficiile pe care le-ar putea avea de pe urma ei. Astfel, sunt mediatizate insistent cazurile de răpiri şi ucideri, mai ales de copii, oferindu-se ca soluţie implantarea tuturor copiilor, pentru asigurarea protecţiei lor. De asemenea, mass-media prezintă cazuri de hackeri care descifrează codurile cardurilor şi vehiculează ideea înlocuirii cardurilor cu cipuri implantabile (deşi s-a demonstrat că hackerii pot descifra şi codurile cipurilor). Cipurile pot constitui, în opinia celor care le fac publicitate, o soluţie pentru pierderea cardurilor, uitarea parolelor sau înlocuirea unui număr mare de carduri – bancare şi de acces în diferite instituţii – cu … un singur cip.

În ajutorul acestor strategii vin argumentele de ordin psihologic, precum faptul că mulţi oameni sunt familiarizaţi deja cu diferite accesorii pe trup: ,,Ştiu mulţi oameni care vor să fie implantaţi. Astăzi, aproape oricine are piercing-uri (n.r.: împodobirea trupului cu podoabe prin străpungerea pielii: nas, buze, urechi etc), tatuaje, implanturi cu silicon”.

Cea mai recentă aplicaţie a cipului este ataşarea sa pe o brăţară la copiii nou-născuţi şi mame. Mamele nu sunt întrebate dacă sunt de acord cu această măsură. Peste jumătate din centrele de naşteri din Ohio, SUA, sunt dotate cu sistem de protecţie a copilului de tip RFID, pentru a împiedica răpirea lor sau încredinţarea, din greşeală, altei mame. Cipul RFID ataşat copilului este detectat de monitoarele plasate în tot spitalul. Potrivit producătorilor lui, dacă brăţara este îndepărtată, dacă copilul este luat din salon fără autorizaţie sau dacă este dat altei mame, sistemul trage un semnal de alarmă care poate bloca intrările în spital. Brăţările sunt îndepărtate la ieşirea mamelor cu copiii din spital.

Criticii acuză sistemul VeriChip că este ,,o soluţie tehnologică invazivă la o problemă rară”. Katherine Albrecht, fondator şi director al CASPIAN – Organizaţia consumatorilor împotriva invadării intimităţii şi numerotării din magazine, comentează: ,,Răpirea copiilor din spitale este o problemă falsă”. Pentru a-şi argumenta punctul de vedere, ea citează statisticile care arată un număr mic de răpiri din spitale, ce se rezolvă în 95% din cazuri.

În plus, Albrecht vine cu cazuri concrete care pun într-o lumină proastă eficacitatea unor astfel de măsuri: ,,În prezent, investigăm răpirea unui copil care avea o brăţară RFID în momentul răpirii. El a fost luat de o femeie îmbrăcată în uniformă de spital. Membrii personalului din maternitate nu au recunoscut-o, nimeni nu a descris-o pentru că au crezut că sistemul RFID va împiedica orice problemă. Femeia a ştiut să blocheze sistemul RFID şi pur şi simplu a ieşit din spital cu copilul, fără ca nimeni să o oprească”.

Un alt sistem de supraveghere pus la punct de compania Microsoft Corporation propune ca directorii firmelor să monitorizeze sănătatea şi productivitatea angajaţilor lor. Sistemul funcţionează prin conectarea angajaţilor la laptop, desktop sau telefon mobil prin intermediul unor senzori fără fir. El monitorizează bătăile inimii, temperatura şi expresia facială a celui conectat.

Creatorii acestui dispozitiv susţin că, în acest fel, directorii pot detecta oamenii stresaţi sau frustraţi şi le pot oferi sprijin, însă tehnologia a fost aspru criticată de sindicate şi grupurile de libertăţi civile. Ele afirmă că o asemenea monitorizare poate conduce mai degrabă la concedierea unor angajaţi decât la oferirea de facilităţi.

În concluzie, problema este cine va controla tehnologia cipurilor implantate şi în ce scop. Lucas Mast, analist al intimităţii internetului şi telecomunicaţiilor de la Institutul Cato din Washington, opinează pe marginea acestui subiect spinos: ,,Argumentul care poate fi adus aici este că microcipul fiind folosit pentru criminali, pentru persoanele dispărute, pe neaşteptate se poate transforma dintr-un program voluntar într-unul hotărât de guvern pentru binele presupus al societăţii. Este înfricoşător”.

Confirmând parcă spusele lui Mast, unul dintre cercetătorii implicaţi în inventarea microcipului, dr. Peter Zhou, declară: ,,Înainte mai exista rezistenţă, dar nu mai este cazul. Oamenii s-au obişnuit să primească implanturi. Un secol nou, tendinţe noi. Cipul anunţă tăcut o vreme când oamenii vor avea pur şi simplu tehnologia sub piele. (…) Microcipul va fi paznicul, gardianul, protectorul vostru. Vă va aduce lucruri bune”. De asemenea, el dezvăluie cum văd oamenii de ştiinţă omul viitorului: ,,Vom fi un hibrid între inteligenţa electronică şi propriul nostru suflet”.

Culmea ironiei este că microcipului denumit ,,îngerul digital” i se face reclamă afirmându-se că va aduce exact acele beneficii pe care, în realitate, o astfel de tehnologie le suprimă: ,,În mod ideal, dispozitivul va aduce pacea minţii şi o calitate a vieţii crescută pentru cei care îl folosesc, pentru familiile lor, cei dragi şi asociaţii care depind de ei în mod vital. (…) Adulţii care sunt în pericol datorită poziţiei lor economice sau politice, ca şi copiii lor care pot fi în pericol de a fi răpiţi, vor câştiga noi libertăţi în viaţa cotidiană folosind acest dispozitiv”.

Despre ce noi libertăţi în viaţa cotidiană o fi vorba ? Se pare că, în acest secol, am căpătat o sumedenie de noi libertăţi, sau drepturi: dreptul de a muri cu demnitate, dreptul de a avea o calitate a vieţii crescută, şi mai nou dreptul de a fi un hibrid între inteligenţa electronică şi propriul suflet. Sau un înger digital…