Banii: o descifrare ezoterică a unui «rău necesar»

Banii: o descifrare ezoterică a unui «rău necesar»

Ce sunt banii?

Banii reprezintă o e energie pasională având ca suport şi vehicol pietrele şi metalele, bacnotele, titlurile de valoare, etc. Această energie nu este deloc abstractă, ci foarte reală: ea acţionează asupra psihicului uman într-o manieră asemanătoare stimulentelor, excitantelor, sau drogurilor (în funcţie de caz şi de natura banilor ).

O reacţie poate fi citită de exemplu pe faţa omului care "atinge" banii (se impregnează cu magnetismul specific acestei energii prin intermediul mâinilor) la ghişeul unei bănci. Oamenii bogaţi care rămân fără bani pot avea reacţii la fel de terifiante si absurde ca şi drogaţii  lăsaţi "pe uscat": apatie sau violenţă. Originea acestui fluid pasional este complexă. 

Banii au o influenţă ocultă

Influenţa banilor se bazează pe raporturile complexe dintre psihicul uman şi forţa pasională vehiculată de bani. Animalele (care, spre deosebire de oameni, nu au atât de acut dezvoltată conştiinţa individualităţii egotice) nu sunt afectate de această energie. Principala caracteristică a banilor este febrilitatea, mai ales de când moneda a fost calificată drept “argint” (bani = “arginţi”); această denumire a plasat banii sub  semnul Lunii, care favorizează instabilitatea. Pe de altă parte aurul, fiind influenţat de Soare, favorizează stabilitatea monedei şi forţa sa. Contrar afirmaţiei care spune că “banii n-au miros”, aceştia pot fi clasificaţi, in funcţie de natura lor. Un înţelept nu acceptă orice fel de bani. Din punct de vedere ezoteric, forţa banilor nu este de natura spirituală, decât dacă valoarea lor se echivalează  cu anumite pietre preţioase (smaraldul, de exemplu). Banul este clasificat de ocultişti ca fiind ori demoniac, ori satanic, ori venusian.

Banul demoniac

Banul demoniac, banul natural, este in legătură cu subconştientul şi instinctele noastre, favorizându-le la fel cum îngrăşămintele favorizează creşterea plantelor. El se prezină fie sub forma sa banală de produs al muncii, fie sub formă de aur, argint şi pietre preţioase, reprezentând bogăţiile demonului subteran, produsele “muncii” sale şi ale obscurei alchimii  pe care a pus-o  în aplicare  împreună cu ierarhiile planetare (acestea, sub influxul său, creeză fiecare pietrele preţioase specifice).

Aceşti bani acţionează ca o putere magică (cea a demonilor!), însă doar în sfera pământului, deci a materialităţii, această energie fiind mai puţin capabilă să limiteze aspiraţiile fiinţei către elevare şi spiritualizare. El atrage spre catalizatorul său (care este forţa sa cauzală) produsele muncii altora, transformând astfel oamenii pe o perioadă de timp (cu voia lor, deşi trebuie specificat că ei sunt cel mai adesea inconştienţi de mecanismele subtile) în sclavi. În schimbul banilor, omul pierde o parte din vitalitatea sa (tributul datorat lumii demoniace), ceea ce-i diminuează puterea de a se bucura şi îl face vulnerabil in faţa bolilor fizice sau psihice.

Istoria ne arată că un mare număr de familii bogate au fost devastate  de epidemii sau tragedii, asimilate cu veritabile blesteme. În plus, banul obişnuit vehiculând pasiunile adeseori josnice ale mulţimii, lasă omul care îl manipulează pradă unei magii demoniace subtile.

În altă ordine de idei, bijuteriile oferite în această stare de spirit subjugă femeia, chiar dacă acest lucru nu este evident la prima vedere. Principiul universal al acţiunii şi reacţiunii ne învată că nu există tranzacţie în sens unic: cel care oferă fară a primi ceva palpabil, fizic cumpără totuşi, printr-o osmoză subtilă, fie vitalitate, fie supunere, fie erotism. Bătrânul care îşi acoperă cu bijuterii tânăra amantă o vampirizează în toată regula, plătind astfel pentru vitalitatea dobândită.

Banul primit “degeaba” aruncă fire nevăzute, ce se transformă într-o capcană. Pentru a te elibera, trebuie să dai ceva în schimb! Sub forma sa cea mai dinamică, banul demoniac este de natură instinctuală: el urmăreşte trezirea dorinţelor. Iar toate dorinţele îşi au în mod fundamental o origine erotică. În tradiţia yoghină se spune că dorinţele îşi au sursa în SVADHISTANA CHAKRA, centrul de forţă al energiilor erotice, aflat în plan subtil în zona organelor sexuale. În limba greacă, Eros este numele zeului dorinţei.

Există în industria publicităţii – care este în ultimul  instanţă o formă modernă de magie fascinatoare – oamenii foarte abili care ştiu să capteze dorinţele mulţimii, mai ales dorinţele intime, inconştiente, de nerealizat, atragând spre ei banii naivilor; oferă de exemplu, descântece, medicamente miracol, etc. Fascinaţi, amatorii plătesc şi nu se plâng nici o dată! Se poate ca falsul medicament să aibă eficacitate o perioadă scurtă de timp, nu prin virtuţile sale (pe care nu le are ), ci datorită legii universale a compensării: victimile transferă fluidele lor impure asupra escrocilor, vampirizându-i telepatic.

În România, în perioada Primului Război Mondial, un negustor de talismane, putred de bogat (de altfel, această expresie din folclor este foarte semnificativă şi demonstreză că de foarte mult timp bunul simţ al oamenilor simpli a făcut să fie ilustrată starea psihică a celor bogaţi care cel mai adesea din punct de vedere sufletesc devin putrezi ), si-a  petrecut cea mai mare parte a vieţii alergând după soţia sa, aflată în stare depresivă cronică; nimeni nu i-a putut oferi lui însuşi un talisman, sau medicament-miracol.

Sub forma sa cea mai statică, banul demoniac este banul macabru, al cadavrelor, fiind transferat prin moşteniri. Chiar şi în acest caz, banul înlănţuie. Moştenitorul se impregnează cu psihicul “scumpului dispărut”, riscând să-i moştenească viciile.

Banul demoniac este în acelaş timp hrană (fiind indispensabil vieţii) şi îngrăşământ, fiind elaborat printr-un fel de digestie psihică. Banul descompune tot ceea ce atinge (ca şi produsele digestiei biologice), cu excepţia cazului în care este investit în scopuri caritabile (îngrăşămintele puse în pământ roditor îşi pierd mirosul).

Analogia merge chiar mai departe: investit în plan social, banul ajută la concretizarea mai rapidă a proiectelor. Însă demonii se plictisesc, la fel ca şi oamenii prea bogaţi; banul demoniac oferă plăcere omorând în schimb fericirea. Fericirea este de natură celestă şi nu poate fi cumpărată cu bani. De aceea se spune că banii “n-aduc fericirea”.

Banul satanic

Banul satanic, banul parazitismului, este banul speculaţiilor (însă nu şi al jocului de noroc, care este de natură demoniacă). Este vorba de banul impalpabil, al Bursei, febril până la isterie. Acest flagel mondial a dezechilibrat economia şi ameninţă echilibrul ecologic, împingând la exploatarea iraţională a solului, la distrugerea naturii, la comitera crimelor şi declanşarea războaielor.

Este vorba de banul publicităţii, alt flagel care vampirizează şi orbeşte mulţimile prin intermediul iluziilor. Acţiunile din impulsul banului satanic sunt cele mai periculoase, ele putând distruge prin sufocare cu materialism întreaga umanitate. În lume există organizaţii oculte internaţionale aflate sub semnul satanicului, care susţin un astfel de program – pe primul loc fiind secta satanică a Francmasoneriei mondiale. Lor li se opun marii înţelepţi, biserica şi curentele spirituale ale umanităţii. Aceasta este forma concretă pe care o ia lupta dintre forţele întunericului şi forţele Luminii.

Banul venusian

Banul venusian este identificat simbolic cu femeia erotică. Fluctuant, foarte fluid, capricios, nesupunându-se previziunilor, acesta se opune banului satanic prin faptul că vehiculează magnetismul uman şi chiar o oarecare forţă vitală. Venus atrage poftele şi doriţele neîmplinite, admiraţia, cu toate energiile pasionale legate de aceasta şi care reprezintă, în esenţă, banul venusian.

Aflat sub semnul aurului şi al Soarelui, el aduce bucurie, seninătate şi sentimentul siguranţei. Aflat sub semnul argintului şi al Lunii el va aduce, ca şi marea (un alt simbol al său), fuxul şi refluxul pasiunilor contrare (iubire şi ură), schimbătoare tranzitorii. Aflat sub semnul bijuteriilor, el va aduce misterul Eternului Feminin, secretul vieţii. În India, Lakshmi este în acelaş timp zeiţa banilor şi a erotismului. Din păcate în lumea noastra modernă banul venusian este prea adesea neutralizat de cel satanic.

Dacă omul obişnuit consideră că banii sunt simple bancnote, cecuri, titluri de valoare sau bucăţi de metal, înţeleptul ştie foarte bine că acestea nu reprezintă decât un suport fizic. Iniţiatul ştie că forţa pasională legată de aceste suporturi poate fi anihilată, fără a fi realizată o operaţiune financiară. Un cec a cărui “contraparte subtilă” va fi “arsă”, nu va mai valora aproape nimic; propietarul său îl va pierde ca din întâmplare sau nu va obţine în schimbul lui decât valori iluzorii. Prin centrul subtil de forţă al pasiunii (SVADHISTANA CHAKRA ), iniţiatul poate acţiona asupra banilor, înmulţindu-le valoarea (pentru banii venusieni) sau anulându-i (pentru banii demonici sau satanici).

În final, concretizarea acestor energii subtile se face atunci când banii sunt investiţi într-un scop cu adevărat benefic sau spiritual. Un iniţiat însă ştie – chiar dinainte ca banii să fie astfel investiţi – prin presiunea psihică pe care acei bani o exercită asupra propietarului, dacă acest are cu adevărat intenţii curate sau dacă acţiunile sale nu sunt masca unei cupidităţi exacerbate.

Codul subliminal al „Iluminaţilor” ascuns în videoclipurile MTV

Codul subliminal al „Iluminaţilor” ascuns în videoclipurile MTV

Ce se ascunde, în realitate, sub aparenţa unui „nevinovat“ videoclip „amuzant“ difuzat de MTV: mesajele secrete ale „Iluminaţilor“, sub forma unor aşa-zise „urări de Crăciun“, pline de simboluri satanice şi masonice.

Publicul larg percepe în general satanismul ca pe o noţiune confuză care desemnează, la grămadă, tot felul de ciudăţenii şi aberaţii, obiceiuri nefireşti care, toate laolaltă, conturează imaginea bolnavă a unor grupuscule antisociale perverse, dar izolate. Pentru cei atenţi şi lucizi, incidenţa din ce în ce mai mare a satanismului arată că societatea contemporană în general se prăbuşeşte spiritual şi moral, fiind din ce în ce mai mult sub influenţa răului. Este sigur că recurgerea la anumite ritualuri satanice de către unii „iniţiaţi“depăşeşte puterea de înţelegere a omului de rând, care nu percepe o ameninţare directă, concretă în aceasta. Totuşi, la o analiză atentă şi lucidă, este evident deja că personalităţile din domeniul public care promovează şi militează pentru Noua Ordine Mondială (care în realitate se referă, sub această denumire în aparenţă nevinovată, la statul unic planetar, de tip fascist, plănuit de capii „Iluminaţi“ ai Francmasoneriei mondiale)  folosesc toate atuurile pe care le au şi toate mijloacele de care dispun, inclusiv ritualuri de tip satanic, care implică, după mărturii credibile care au transpărut în presă, chiar şi sacrificii umane. Toate acestea vizează punerea în practică a unui proiect mondialist din care noi, cetăţenii de rând ai acestei lumi, nu percepem decât o mică parte, fără a avea acces la imaginea de ansamblu.

Credeţi, cumva, că cei care trag semnalul de alarmă privitor la pericolele acestei „Noi Ordini Mondiale“ suferă de vreun delir paranoic, aşa cum afirmă vehement agenţii masonici din presă? Noi credem că mai degrabă au probleme psihice grave cei care, în mod dovedit, realizează aceste ritualuri satanice! Este adevărat, însă, că este greu să judecăm corect ceea ce se petrece dacă nu avem anumite noţiuni iniţiatice de bază. Astfel, puterea de judecată a publicului este pusă la grea încercare, mai ales pentru că în ultima vreme, simbolismul satanic ocult, destinat celor „care ştiu“, este din ce în ce mai prezent în vieţile noastre, deseori fiind vehiculat prin intermediul mass-media.

Videoclipul MTV

Vă propunem să analizăm împreună scenariul unui filmuleţ care a fost difuzat de postul de televiziune MTV pe 25 decembrie 2007, aparent, cu scopul de a ura un Crăciun fericit telespectatorilor. Este vorba despre un clip pervers, kitsch şi „defect“, în tonul materialelor difuzate de obicei pe MTV, care este totuşi canalul muzical de televiziune cu cea mai mare audienţă din întreaga lume. Acest videoclip are un scenariu relativ simplu: acţiunea se desfăşoară în seara de Ajun, într-o familie „creştină“ care sărbătoreşte Crăciunul conform tradiţiei. Chiar înainte de a lua masa de Crăciun, bunica pleacă la bucătărie cu nepoata sa pentru a face ultimele pregătiri şi a aduce sosul care va însoţi tradiţionalul curcan din ajun. ( În unele ţări, printre care şi SUA, există obiceiul de a servi curcan la masa de Crăciun)

În sufragerie este o atmosferă de sărbătoare. Părinţii scot şampania. Doi băieţi gemeni şi un al treilea personaj sunt aşezaţi la pian şi intonează un cântec de Crăciun. Pentru a întregi tabloul familial, ni se arată şi un câine care doarme într-un coş. Cât despre bunic, acesta trage un pui de somn într-un scaun. Bradul de Crăciun tronează în colţul camerei. Pe scurt, iată gata pregătit tabloul idilic al unei seri de Crăciun. Dintr-o dată, fetiţa, care se întoarce de la bucătărie, loveşte cu piciorul o minge – pentru a se juca cu câinele.

 

 

 

 

Mingea loveşte o lumânare, iar aceasta, căzând, dă foc cadourilor. Plăcutul tablou de la început se transformă atunci, foarte repede, într-un adevărat coşmar. Dopul de la sticla de şampanie sare şi îl loveşte brutal în frunte pe bunic. Acesta cade pe spate şi, în cădere, trage după el trofeul de vânătoare de pe perete, trofeu care ajunge apoi să-i acopere în întregime capul. Scena provoacă panică atunci când cadourile, bradul şi bunicul iau foc, rând pe rând. Tatăl smulge perdelele şi se grăbeşte către bunic pentru a stinge incendiul care s-a declanşat. Pe drum, se loveşte de fetiţă, care cade şi varsă sosiera pe rochia ei albă. Mama leşină. Bărbatul de la pian aleargă să o ajute şi încearcă să o trezească. La rândul lor, gemenii o prind de braţe pe fetiţă pentru a o ridica.

 

Exact în acest moment de paroxism al catastrofei, bunica revine de la bucătărie, aducând curcanul. Efect „comic“ garantat: camera de filmare ne arată scena, încremenită într-un fel de nou „tablou“, dar de data aceasta nu mai este vorba de un tablou idilic, ci de unul apocaliptic. Pe ecran apare propoziţia: „MTV vă urează un Crăciun fericit“. Chiar dacă este vorba de un „umor“ macabru, videoclipul pe care vi l-am povestit poate părea, la prima vedere, „simpatic“ şi „amuzant“, nu?

Un specialist al simbolismului ocult care îşi face publice opiniile pe internet folosind pseudonimul JustAFreeMind are o cu totul altă părere. Acest specialist în simboluri satanice consideră că sceneta, amuzantă numai pentru neavizaţi, ascunde în realitate o oribilă desfăşurare de simboluri care ţin de un ritual satanic. El demonstrează, pe baza unei argumentaţii edificatoare, că anumite persoane iniţiate în satanism din conducerea MTV au vrut să transmită un mesaj subliminal satanic, batjocorind şi blasfemiind sărbătoarea Crăciunului prin difuzarea din partea canalului de televiziune a acestor „urări“ macabre.

Demonstraţia sa, sub forma unui montaj video intitulat „MTV vă urează un Crăciun masonic, satanic, baphometic!“, postată pe pagina de internet: http://www.youtube.com/watch?v=KDhUi2rzMoE este revelatoare şi tulburătoare. Conform lui JustAFreeMind (pseudonimul poate fi tradus ca „spirit liber“ sau „pur şi simplu, o minte liberă“), atunci când ajungem să cunoaştem simbolismul şi riturile păgâne şi satanice care se practică, în conformitate cu mai multe mărturii credibile, şi în zilele noastre, descoperim în spatele acestei scenete „comice“ o blasfemie anticristică a „Iluminaţilor“.

Demonstraţia cercetătorului reia filmul secvenţă cu secvenţă pentru a descoperi cu precizie toate simbolurile. Analiza intenţionează nu numai să descifreze simbolurile oculte satanice (demonstrând prin abundenţa lor existenţa unei evidente influenţe oculte malefice şi a unor iniţiaţi în magie neagră care au regizat acest videoclip, aflându-se „în spatele“ producerii sale), ci şi să evidenţieze intenţionalitatea şi „logica“ rece aflată la originea fiecărei imagini.

Argumentele pe care vi le oferim în continuare demonstrează cu prisosinţă faptul că acest videoclip nu a fost realizat dintr-o „pură întâmplare“! Cu siguranţă, fiecare detaliu din film a fost atent analizat şi a fost realizat intenţionat în acest fel, producătorii săi cunoscând foarte clar semnificaţia simbolurilor folosite şi corelaţia lor cu sacrificiile umane care se fac în ritualurile satanice. Cumplita „coincidenţă“ a scenelor din videoclip cu anumite elemente din ritualurile satanice, „coincidenţă“care nu lasă loc nici inspiraţiei, nici hazardului, ne face să descoperim că acest videoclip a fost structurat cu un tupeu şi un cinism incredibil. Vă oferim în continuare decriptarea simbolismului ascuns al acestui videoclip.

Actul 1: Scena cu sarea

 

Încă din prima scenă, observăm pe masă sarea, aflată într-un vas fără capac. Puţine persoane ştiu că, aşa cum se poate citi în „Biblie“, sarea era folosită în vechime pentru sacrificii în cadrul templelor: „Toate prinoasele tale de pâine sară-le cu sare; să nu laşi jertfele tale fără sare, semnul legământului Dumnezeului tău; cu toate prinoasele tale adu Domnului Dumnezeului tău şi sare.“ (Leviticul 2,13); „Şi-I adu înaintea Domnului; preoţii să arunce asupra lor sare şi să-I înalţe ardere de tot Domnului.“ (Iezechiel 43,24)

Actul 2: Ritualul sacrificial

Trebuie să menţionăm că victimele favorite ale ritualurilor sacrificiale satanice ale „Iluminaţilor“ sunt chiar fetiţe blonde precum cea din clip. La fel ca această fetiţă, care poartă o rochie albă, tinerele fecioare care sunt sacrificate sunt mereu îmbrăcate în alb. Prezenţa „Porumbiţelor“, aceste tinere îmbrăcate în alb, în cadrul ceremoniilor anumitor societăţi secrete este o perpetuare a practicilor sacrificiale ale „Iluminaţilor“. Aici, prin urmare, încă de la începutul clipului, sarea ne indică faptul că fetiţa va fi sacrificată. La sfârşitul filmului, rochia sa albă este pătată de sos de roşii (de culoarea sângelui), la nivelul inimii, iar această le arată „cunoscătorilor“ că sacrificiul a fost realizat. Comportamentul fraţilor gemeni, care par să vrea să o susţină pe fetiţă este de o subtilă ambiguitate, ca şi alte scene din videoclip. De fapt, încearcă ei, oare, cu adevărat să o ridice? Poziţia ciudată a mâinilor acestora sugerează mai degrabă că ei o ţin prizonieră şi o împiedică să fugă. Totul depinde de modul de interpretare a lucrurilor.

De altfel, se poate remarca faptul că cei doi gemeni sunt îmbrăcaţi absolut identic, în alb şi negru. Evident, nici aceasta nu este o întâmplare. Pantalonii negri, cămaşa albă şi cravata neagră constituie ţinuta clasică de intrare în lojele masonice. Şi de fapt, de ce apar reprezentaţi aici gemenii? Simbolismul subtil al gemenilor este folosit pentru că „Iluminaţii“ îşi spun „fraţi“ şi se adresează unii altora folosind apelativul de „frate“.

Micul videoclip, care deja nu mai pare la fel de umoristic, permite, prin urmare, să decelăm o întreagă serie de detalii caracteristice unui ritual satanic, revelate prin intermediul codului secret al „Iluminaţilor“.

Actul 3: Violenţa

JustAFreeMind ne arată, astfel, că în spatele aparentei poveşti (acţiuni) din videoclip se află o altă poveste, ocultă şi macabră, întocmai ca în desenele care sunt ascunse într-un alt desen. Să analizăm acum despre secvenţa în care mama leşină. Bărbatul care cânta la pian pare că se grăbeşte să o ajute. Aşa să fie, oare? JustAFreeMind ne face să remarcăm faptul că omul este, de fapt, posedat. Încearcă el, oare, să o trezească cu adevărat, sau mai degrabă să o strângă de gât, cum indică poziţia mâinilor sale? Comportamentul lui (probabil sub pretextul comicului burlesc) este atât de violent, încât ne face să ne întrebăm dacă până la urmă nu o va omorî pe nefericita femeie. Iar cercetătorul adaugă acest detaliu zguduitor: în ritualurile satanice, acest tip de acte violente se termină cu acte de necrofilie.

Actul 4: Baphomet

Capul animalului împăiat care cade pe umerii bunicului este, de fapt, o reprezentare abilă a lui Baphomet, o altă imagine a lui Satana, sub forma unui trup de om cu cap de ţap. În Antichitate, puternicul miros specific al ţapului a condus la asocierea lui cu Satana. Acest idol demonic, Baphomet, presupus zeu antic, care în realitate este o reprezentare a lui Satana, este adorat, după mărturia marelui maestru mason Albert Pike, de cele mai înalte grade ale „Iluminaţilor“. Numai cei mai mari iniţiaţi, „păstorii turmei“, au acces la aceste „mistere“, francmasonii de grad mai mic nici măcar nu realizează că ei, în realitate, se închină lui Satana. În clipul celor de la MTV, braţul stâng al „ţapului“ ia foc, iar bunicul îşi scutură mâna în aparenţă pentru a stinge focul, dar în realitate dă impresia că aţâţă flacăra. Iată aici un simbol care trimite la un alt nume al lui Satana: Lucifer, „purtătorul de lumină“ [de la lux, lucis = lumină şi ferre = a aduce]. Simbolul flăcării este foarte puternic şi foarte mult folosit de Francmasonerie. Îl regăsim la Statuia Libertăţii, dar şi pe statuia care tronează în vârful coloanei de la Bastilia şi în simbolismul comuniştilor. Regăsim o flacără şi deasupra Podului Alma, unde a murit prinţesa Diana. Şi, evident, în ritualul flăcării Jocurilor Olimpice. Să observăm faptul că focul este un element esenţial în orice practică spirituală. Prin intermediul lui, sacrificiul poate atinge lumea zeilor. Focul nu este un simbol nefast, malefic, dar în acest context al „purtătorului flăcării“ el este un simbol masonic edificator.

Actul 5: „Ceremonia“

Să analizăm acum finalul filmuleţului, final care este, după părerea lui JustAFreeMind, cea mai importantă scenă. Aceasta reprezintă ceremonia de încoronare a „Marelui Monarh“, Anticristul. În această scenă îl vedem pe tată, îmbrăcat complet în negru, ca un preot, care tocmai a smuls draperia de culoare albă şi îi acoperă umerii bunicului/Baphomet. În tradiţie, acoperirea unui prinţ cu o pelerină albă reprezintă, de fapt, ridicarea sa la rang de rege. Nu este o întâmplare faptul că în „Evanghelie“  se menţionează că, în momentul răstignirii, lui Iisus I-a fost aşezată pe cap o coroană de spini şi pe umeri o pelerină/tunică roşie. Culoarea roşie simbolizează faptul că regele urmează să fie sacrificat.

 

Videoclipul ni-l arată, deci, pe Baphomet îmbrăcat cu o pelerină albă, simbol al regalităţii. Astfel este revelat obiectivul ultim al „Iluminaţilor“ şi anume instaurarea unei Noi Ordini Mondiale, care va implica înscăunarea „Regelui“ lor pe tronul lumii, domnind pentru o perioadă de 1000 de ani asupra oamenilor. Această încoronare este dublată de un alt simbol foarte puternic: distrugerea prin foc a pomului de Crăciun. Pomul de Crăciun este simbolul prin excelenţă al spiritului cristic, care trăieşte încă în inimile oamenilor. Această puternică imagine simbolizează ura nepotolită a capilor „Iluminaţi“  ai satanismului împotriva lui Iisus Cristos şi a mesajului cristic de speranţă şi mântuire pentru omenire, pe care masoneria se străduieşte din răsputeri de două secole să-l pervertească şi să-l înăbuşe, prin toate mijloacele. Creştinismul însuşi ar urma să fie redus la cenuşă în momentul încoronării Anticristului.

Concluzie

Exemplul de mesaj satanic difuzat pe canalul MTV pe care vi l-am prezentat aici nu este nici pe departe singular. Codul secret al „Iluminaţilor“, masoni, incluzând simboluri satanice şi mesaje subliminale cu tentă satanică, este din ce în ce mai prezent în diferite filme, videoclipuri muzicale, dar şi în jocurile pe calculator sau în jucăriile pentru copii.

Un exemplu semnificativ este jocul interactiv Pokemon (Pocket Monster - „monştri de buzunar“), lansat în 1996 de japonezi. Numeroşi cercetători au semnalat existenţa unui cod satanic, ascuns în interiorul arcanelor din acest joc. Ei au afirmat că jocul este, în realitate, un mijloc de o abilitate diabolică pentru familiarizarea tineretului cu simbolismul satanic. Exemplu: pe coperta Pokemon Kadabra putem distinge o stea cu cinci colţuri, steaua în flăcări a lui Baphomet. Această pentagramă răsturnată simbolizează capul de ţap şi are o conotaţie malefică, satanică. Cei care vor avea ocazia de a-l vedea pe acest Pokemon vor observa pe pieptul său prezenţa a trei litere „SSS“, sub forma unor fulgere, precum acela care apare pe faţa lui Harry Potter. Cercetătorii au mai remarcat şi asemănarea posturii de pe efigia care se află pe carte cu „salutul încornorat“, salut satanic prin excelenţă.

 

 

O altă piesă-cheie din această lume stranie este personajul Mew. Analiştii sunt interesaţi în mod special de acest personaj ocult prin definiţie, căci este de negăsit, poate fi descărcat, dar nu poate fi transmis pe consolele de jocuri. Dacă scriem „MEW“ cu majuscule, putem vedea că acest nume regrupează singurele trei litere ale alfabetului care se aseamănă cu tridentul, mai precis trei litere „W“ înclinate diferit, în aşa fel încât să formeze un „E“ (rotaţie de 90º) şi un „M“ (rotaţie 180º). Or, litera nume „W“ este, în limba ebraică, cifra 6. Este şi a 23-a literă a alfabetului: 2x3 = 6. Astfel, pentru analişti nu este nicio îndoială că MEW corespunde într-un anume mod numărului 666, la fel ca şi secvenţa www care precede toate domeniile de web. Oricine are curiozitatea de a se documenta cu privire la aspectele evocate aici poate descoperi cu uşurinţă, la rândul lui, numeroase alte exemple de infiltrare a satanismului: „Harry Potter“, „Stăpânul inelelor“ etc. 

 

În prezent, regăsim codul secret al „Iluminaţilor“ prin intermediul folosirii unui simbolism ocult satanic în aproape orice creaţie mediatică concepută pe plan internaţional. Printre cele mai recente şi intens mediatizate apariţii de acest gen se numără şi videoclipurile satanice ale lui Lady Gaga, care a primit de curând nu mai puţin de 13 nominalizări la MTV Video  Music Awards. Pentru cei avizaţi, Lady Gaga este în realitate una dintre sclavele/preotesele „Iluminaţilor“. Fişa sa biografică de pe Wikipedia abundă în detalii care trădează această influenţă.

 

De remarcat, în trecere, faptul că Lady Gaga i-a fost prezentată reginei Marii Britanii cu ocazia unei serate caritabile. După clipul său „Just dance“ (2006), plin de simboluri satanice (ea arbora atunci un fulger luciferic pe obraz) cum ar fi, mai ales, un evident cap de ţap agăţat de perete; clipul său, „Bad Romance“, depăşeşte orice evidenţă în materie de revelaţii. De această dată, codul satanic al „Iluminaţilor“ este pus în evidenţă, multiplicând aluziile la lumea vampirilor şi a extratereştrilor reptilieni. De văzut în acest sens videoclipul explicativ de pe site-ul Dailymotion: http://www.dailymotion.com/video/xbfs2e_lady-gaga-bad-romance-d%C3%A9bunk%C3%A9_news. Astfel, în zilele noastre, răspândirea codului secret al „Iluminaţilor“ prin intermediul mass-media tinde să se generalizeze, intenţiile acestora devenind tot mai clare acelora care au urechi de auzit şi ochi de văzut. Ne confruntăm, de fapt, cu un adevărat asalt al satanismului.

Spectacolul MTV Video Music Awards 2009 a fost şi el, în întregime, un megaritual masonic ocult închinat Satanei. Sub aparenţa „spontaneităţii“ şi a „originalităţii“, în desfăşurarea întregului eveniment au fost vizibile o multitudine de simboluri şi manifestări oculte, de la ritualul de iniţiere (acceptare) în Fracmasonerie la rugăciunea colectivă adresată Satanei şi la ritualul infect de vânzare a sufletului etc.

666 - Semnul fiarei

Implementarea „semnului fiarei” în viaţa de zi cu zi a oamenilor, face parte dintr-un plan diabolic al sectei satanice planetare, francmasoneria

Motto: „Şi această fiară a făcut aproape ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi,
să primească un semn anume pe mâna dreaptă sau pe frunte şi, făcându-se aceasta, s-a urmărit
ca nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul secret
al numelui ei. Aici este necesară priceperea şi înţelepciunea. Cine cu adevărat pricepe, să socotească numărul fiarei. Căci acesta este un număr de om. Şi numărul  ei este şase sute şaizeci şi şase.”
- Apocalipsa lui Ioan

„Semnul fiarei”, 666, este un simbol teribil, folosit de francmasonerie şi instituţiile aservite acesteia. Este în mod excesiv utilizat de toate organizaţiile masonice de talie mondială. Barele de cod pentru preţurile produselor, stemele şi bancnotele multor state, telecomunicaţiile, siglele unor companii transnaţionale poartă semnul fiarei (666) sub diferite forme. Unii autori afirmă că numărul 666 corespunde ocult celebrului www din adresele de internet şi că acelaşi număr malefic va fi imprimat oamenilor în cipurile pentru monitorizarea amănunţită cu privire la informaţii personale, sănătate, comportament.

Dincolo de toate speculaţiile care s-au făcut pe marginea acestui subiect, acest articol îşi propune să vă atragă atenţia asupra modalităţilor prin care acest număr apocaliptic a fost introdus în mod insidios şi aproape pe nesimţite în vieţile noastre, de către cei care vor să supună şi să conducă această planetă, prin instaurarea aşa-numitei Noii Ordini Mondiale.
  
Implementarea acestei cifre satanice în viaţa de zi cu zi a oamenilor face parte, fără îndoială, dintr-un plan diabolic, bine pus la punct de această sectă satanică planetară, care este francmasoneria şi care are ca scop ultim crearea unui guvern fascist planetar şi subjugarea populaţiei întregii planete.

Semnificaţiile esoterice ale lui 666

Există în Biblie o profeţie – Apocalipsa lui Ioan – care pomeneşte despre un mare guvern mondial. O caracteristică fundamentală a acestei guvernări va fi un sistem economic în care fiecare om va avea asociat un număr. Fără acest număr, nimeni nu va putea cumpăra sau vinde. Pentru a obţine acest număr, oamenii vor trebui să jure credinţă şi loialitate faţă de acest guvern mondial şi faţă de religia mondială stabilită atunci. Biblia spune că persoana care va primi acest număr nu va mai putea fi salvată.
De ce primirea acestui număr este un act atât de greşit? Apocalipsa lui Ioan spune că oamenii vor primi acest număr numai cu condiţia de a se supune şi de a jura credinţă guvernului mondial unic şi dictatorului acestuia. Cine nu va face aceasta, nu va putea obţine numărul respectiv, va fi sancţionat de noul sistem economic al Noii Ordini Mondiale şi nu va putea cumpăra sau vinde nimic. Însă supunerea faţă de acel dictator mondial şi faţă de guvernul său va însemna un act împotriva lui Dumnezeu, căci va fi, de fapt, supunerea faţă de Anticrist.

Numărul fiarei la loc de cinste

Ce înseamnă de fapt primirea acestui număr? Priviţi cu atenţie în jur. Până să ne dăm noi seama ce anume se petrece cu adevărat, aproape toate magazinele din care ne facem cumpărăturile au devenit pline de alimente, tricouri, agende, genţi, postere, reclame etc., inscripţionate cu tot felul de lozinci diabolice, care mai de care mai oribile, capete de morţi, diavoli în flăcări şi alte astfel de grozăvii cu chip de demon, care încet, încet au devenit o modă foarte apreciată, mai ales de către cei tineri. Am devenit atât de obişnuiţi cu aceste bizarerii malefice, încât prezenţa lor la tot pasul a ajuns să ni se pară normală.

Trupe de muzică modernă sau cântăreţi, care au un foarte mare succes la publicul tânăr, afişează cu naturaleţe numele sau numărul Anticristului; firmele ale căror logo conţine în mod stilizat, ascuns, acest număr satanic sunt din ce în ce mai numeroase; jocurile pe calculator pentru copii îi invită pe aceştia în lumile infernale; diverse jocuri pentru copii ce se vând în librării, în care ei sunt învăţaţi cum să facă magie neagră etc. Să nu mai vorbim despre diversele sisteme computerizate, codul de bare, cipurile biometrice etc. Toate acestea ne impregnează întreaga viaţă, zi de zi, cu numărul şi cu chipul fiarei, fără ca noi să fim conştienţi de acest lucru. Nu trebuie decât să fim puţin atenţi, pentru a observa peste tot în jurul nostru prezenţa acestuia.


Ştiinţa, în loc să facă eforturi să descopere, de exemplu, răspunsurile la întrebările esenţiale ale omenirii, munceşte cu râvnă să găsească cea mai bună modalitate de a ne însemna ca pe nişte vite, cu semnul fiarei, sub pretextul necesităţii odioaselor cipuri biometrice.

Iată doar câteva exemple din zilele noastre de vedete sau formaţii care proliferează din plin Numărul Fiarei:

Există numeroase trand-uri satanice foarte popularizate pe internet, unde site-uri întregi cu firme specializate în realizarea de logo-uri, fac reclamă la demoni.

Există produse din diverse domenii ce poartă chiar Numărul Fiarei: „Flamingo Computers anunţă lansarea oficială pe piaţa românească a sistemului Flamingo Diablo 666G, cea mai puternică configuraţie a acestui sistem.... Flamingo Diablo, câstigător a numeroase premii decernate de revistele de specialitate, se numără printre favoritele cititorilor acestor publicaţii...
Aprecierea şi succesul de care se bucură sistemul Diablo, încă de la lansarea primei variante în urmă cu opt ani, ne-a determinat să îmbunătăţim permanent acest sistem, care a devenit un adevărat trade mark pentru Flamingo.”

De parcă acestea nu ar fi îndeajuns, există până şi restaurante care şi-au luat astfel de nume diabolice, care mai de care mai oripilante („Sat-an”), care te invită să iei masa în Iad sau chiar să stai la masă cu Lucifer.
Şi lumea nu ia în seamă semnificaţia acestui nou trend, ba chiar agreează aceste bizare distorsiuni demoniace ca fiind ceva la modă, ceva cool!!! Aceasta este problema! Intrăm în lumea demonilor de bună voie, în mod inconştient, pentru că nu facem nici măcar minimul de efort de a judeca singuri ce se petrece de fapt şi ne lăsăm duşi de valul „noului”, al „ineditului”. Am face bine să deschidem larg ochii, căci direcţia în care merge societatea acum, nu este deloc una bună, pentru niciunul dintre noi!

Codul de bare a făcut ceva foarte important pentru a ajuta aducerea în scenă a numărului 666, Semnul Fiarei

Codul de bare a deschis uşa (de fapt nu numai că a deschis-o, ci chiar a dărâmat uşa) către intrarea în „lumea digitală”. Acum totul este un număr. Totul primeşte un cod de bare. După cum a spus cineva, cu tristeţe, „Dacă există, pune-i cod de bare”. Nu este uluitor faptul că după 25 de ani nimeni nu se mai gândeşte la codul de bare ca fiind un semn clar al implementării pretutindeni a numărului fiarei şi toată lumea îl acceptă ca fiind ceva firesc?

Companii demonice, produse demonice, logo-uri demonice

Ce mesaje transmit unele din cele mai mari corporaţii ale lumii prin alegerea numelor companiilor şi a logo-urilor lor? De exemplu, numele companiei „Lucent” este prin el însuşi îndoielnic. Unii spun că înseamnă Lucifer's Enterprises (Fabricile lui Lucifer). Bineînţeles că purtătorul de cuvânt al companiei neagă cu vehemenţă această asociere.Lucent Technologies testează pe piaţă cea mai nouă inovaţie în materie de software, ce poartă marca „Inferno”. Inferno! Ce mesaj încearcă să ne transmită această companie mega-gigant, cunoscută anterior sub numele de AT&T's Bell Labs?

Lucent poate fi sau nu o firmă malefică, dar dacă este, ea are cu siguranţă multe surate. De exemplu, binecunoscuta firmă Reebok International, compania producătoare de încălţăminte atletică a lansat recent pe piaţă o nouă linie de încălţăminte de alergat pentru femei, cu numele Incubus. În tradiţia medievală, incubus este un demon care violează femeile în timpul somnului!
Când acest fapt a fost adus în mod public în atenţia managementului companiei, purtătorul de cuvânt a afirmat că nu ei aveau nicio cunoştinţă despre semnificaţia cuvântului incubus. Cât de credibilă este această afirmaţie în cazul acestei mega-companii care nu lasă cu siguranţă nimic la voia întâmplării, cu atât mai puţin numele unui nou produs lansat pe piaţă?


Honeywell, firma gigant de computere din Minnesota îşi obligă, mai nou, angajaţii (mare parte dintre ei creştini scandalizaţi de această iniţiativă anti-creştină) să participe la un nou program, numit „Diversity Training” (Pregătire în Materie de Diversitate), un seminar în cadrul căruia sunt ridicate în slăvi virtuţile şi beneficiile vieţii homosexuale.
De ani de zile, Honeywell deţine o companie subsidiară în Europa numită –credeţi sau nu – Lucifer Manufacturing! Exact, Lucifer. Probabil o altă surpriză stânjenitoare. Ar trebui să credem că executivii de la Honeywell nu aveau nicio idee despre cine este Lucifer?
Honeywell lucrează îndeaproape cu Oracle, o corporaţie de software activă în producerea tehnologiilor Big Brother. Împreună, Honeywell şi Oracle produc sisteme computerizate de control pentru Noua Ordine Mondială, inclusiv echipament de scanare pentru operaţiuni de securitate.
În SUA există şi alte companii care folosesc numele lui Lucifer, cum este, spre exemplu, Lucifer Lighting Co. Să fim serioşi! Ce proprietar de companie în toate minţile ar da companiei sale producătoare de becuri numele „Lucifer”?

Doar o coincidenţă?

Peste tot în lume, logo-urile diverselor companii par să ne transmită mesaje. Sunt oare formele acestor logo-uri doar nişte coincidenţe? Trebuie să admitem faptul că simbolurile asociate diverselor companii au semnificaţiile lor. Iată că Satana, „stăpânul temporar al acestei lumi” (II Corinteni 4:4), împreună cu „agenţii” săi este foarte ocupat în aceste vremuri să condiţioneze minţile oamenilor şi să le programeze simţurile cu tot felul de efecte vizuale şi sonore magice, captivante, fascinante, halucinante, pentru a le distrage atenţia de la ceea ce se petrece cu adevărat în lume.

Vi se pare normal ca demonii să fie atât de prezenţi în viaţa noastră?

Prezentat şi perceput ca fiind foarte la modă, numărul fiarei a căpătat o popularitate extraordinară, mai ales în rândul tinerilor. Vremurile în care oamenii preferau imaginile cu îngeri sau cu zâne, imaginile care evocă sentimente frumoase, înălţătoare, care te fac să simţi o stare de bine, de fericire sunt demult apuse. Locul acestora au fost luate de aceste vremuri în care demonii sunt la rang de cinste, iar îngerii sunt consideraţi demodaţi, fiind chiar ridiculizaţi. Ceea ce vedem în lume în aceste timpuri sunt de fapt semnele slăbiciunii noastre spirituale, îndepărtarea noastră de Dumnezeu, îndepărtarea de ceea ce este frumos şi sublim în fiinţa noastră şi în Universul în care trăim.

Neatenţia, nepăsarea şi lipsa de reacţie ne vor costa, până la urmă, libertatea!

Pentru cineva care priveşte cu atenţie în jur la ceea ce se petrece în societatea noastră modernă la ora actuală, este foarte lesne de observat că valorile morale şi spirituale au fost în mod evident răsturnate şi înlocuite cu opusul lor. Acesta este rezultatul de necontestat al planurilor criminale ale francmasoneriei mondiale, planuri ce au fost consemnate în protocoalele maeştrilor francmasoni şi care urmăresc cu încrâncenare să subjuge şi să îndobitocească întreaga planetă, pentru a o aduce la sclavie şi a o conduce astfel cu uşurinţă, în spiritul răului, al diabolicului, al satanicului şi împotriva lui Dumnezeu.

Toate aceste manipulări criminale, care au fost aplicate şi implementate pas cu pas, aproape pe nesimţite, în decursul timpului şi care ne pavează realmente drumul către o societate subjugată, anticristică, întunecată, ne-au adus în situaţia în care răul predomină – datorită ignoranţei majorităţii oamenilor, care sunt letargici, nepăsători sau ahtiaţi după bani şi interese proprii – în detrimentul binelui, al frumosul, al sublimului şi  dumnezeiescului.

Răspunsul majorităţii societăţii noastre la toate acestea este încă, din nefericire, aproape inexistent. Lipsa de reacţie a maselor de oameni vizavi de această situaţie realmente dezastruoasă, decadentă, în care a ajuns la ora actuală omenirea, încurajează şi chiar ajută extraordinar de mult implementarea continuă a planurilor criminale ale francmasoneriei mondiale pe întreaga planetă. Nepăsarea şi lipsa noastră de reacţie la ceea ce se petrece în jurul nostru ne va costa, în cele din urmă, libertatea, sub toate aspectele ei!

Reîncarnarea – realitate sau ipoteză?

Reîncarnarea – realitate sau ipoteză?

Mişcarea lui Tao este reîntoarcerea.
 (Tao Te King – „Cartea cărării supremei înţelepciuni”)

Sunt ceea ce este. Sunt tot ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce va fi!
(Ludwig van Beethoven)

Doctrina reîncarnării nu este dincolo de toate nici absurdă, nici inutilă...Nu este deloc mai uluitor să te naşti de două ori, decât să te naşti o singură dată; totul în natură este renaştere.
(Voltaire – „Dicţionarul filosofic”)

Să ne întoarcem la reîncarnare...
pentru că nu a existat o credinţă mai frumoasă, mai justă, mai pură, una mai morală, mai rodnică şi mai consolatoare şi nici, până la un punct, o credinţă mai probabilă decât aceasta. Numai ea, cu doctrina sa asupra ispăşirilor şi purificărilor succesive poate explica toate inegalităţile fizice şi intelectuale, toate inechităţile sociale şi toate groaznicele aparente nedreptăţi ale destinului.
(Maurice Maeterlink – „Eternitatea noastră”)

Mă simt ca un intrus faţă de posteritate atunci când seara sunt nevoit să mă întind şi să dorm. Eu privesc moartea ca fiind la fel de necesară constituţiei noastre ca şi somnul. Ne vom trezi reîmprospătaţi dimineaţa...
 (Benjamin Franklin – dintr-o scrisoare către un prieten, când Franklin avea 80 de ani)

Doar să afli că ai trăit, ai murit şi ai fost îngropat sub un vişin din grădina bunicii nu te va face nici atâtica mai bun ca prieten, vecin, tată, mamă sau iubit. Dar să ştii că te-ai purtat rău în trecut, ai suferit pentru aceasta şi că în prezent poţi preveni suferinţa fiind bun şi iubitor – asta da, merită osteneala.
(Edgar Cayce – „Lumea interioară”)

Este moartea sfârşitul existenţei, intrarea în eternitate sau o pauză între mai multe vieţi pe pământ? Dintotdeauna oamenii s-au întrebat ce se petrece cu sufletul după părăsirea planului fizic. Reîncarnarea este o temă prezentă în mod constant în literatura, filosofia şi credinţa acestei lumi. Marii înţelepţi care şi-au revelat Sinele Divin Nemuritor ATMAN afirmă că reîncarnarea este o realitate indubitabilă. Ce spune ştiinţa? Cum se îmbină diferitele puncte de vedere? Este reîncarnarea o realitate sau o ipoteză?

Doctrina reîncarnării se bazează pe credinţa că orice fiinţă umană este înzestrată, în afară de corpul fizic, cu un ansamblu de structuri subtile invizibile vederii obişnuite, având, în plus, ca element esenţial, o scânteie divină, o picătură de Dumnezeu. Esenţa noastră divină împreună cu o parte dintre corpurile subtile pot renaşte, după moartea corpului fizic, într-un alt corp. Deşi această idee a fost dezvoltată îndeosebi în religiile orientale, ea poate fi totuşi recunoscută în toate religiile lumii, iar în zilele noastre provoacă un interes crescut îndeosebi în Occident.

Tot mai mulţi oameni găsesc doctrina reîncarnării cu mult mai atrăgătoare şi mai pertinentă decât opinia ortodoxă a creştinilor conform căreia, după moarte, sufletul merge fie în cer, fie în infern sau în purgatoriu. Potrivit dogmei creştine, fiinţa umană nu are la dispoziţie decît o viaţă pentru a decide asupra destinului sufletului său, fapt ilogic şi de neînţeles în viziunea unei manifestări create de un Dumnezeu al iubirii şi al justiţiei.

Teoria reîncarnării afirmă că vieţile unui individ se succed eşalonat, la fel ca şi treptele unei scări: cu fiecare renaştere, sufletul său urcă sau coboară, în funcţie de conduita sa într-o existenţă anterioară. Unul dintre punctele forte ale teoriei este faptul că ea explică existenţa suferinţei  într-o viziune a justiţiei cosmice, care „dăruieşte” unora vieţi fericite, iar altora nefericite, în funcţie de KARMA sau suma acţiunilor şi gândurilor bune sau rele realizate în existenţele precedente.

Ideea reîncarnării este probabil la fel de veche ca şi credinţa în Dumnezeu, apărând încă în concepţiile populaţiilor primitive din întreaga lume, pentru a fi apoi acceptată de majoritatea religiilor. Ea ocupă o poziţie extrem de importantă îndeosebi în hinduism. Scrierile sacre hinduse, cunoscute sub numele de Upanishade, afirmă că sufletul intră după moarte în paradis sau în infern, acestea nefiind altceva decît lumi superioare sau inferioare ale planului paralel de existenţă, subtil, numit Planul Astral. Dar acesta nu este decât un stadiu provizoriu, ce poate avea durate variabile, înainte de întoarcerea pe pământ.


Conexă cu această idee se află şi legea KARMEI, potrivit căreia sufletul reîncarnat se prezintă în noua viaţă cu un bilanţ al acţiunilor sale din viaţa anterioară. BRIHAD ARANYAKA UPANISHAD afirmă: „După cum au fost acţiunile şi atitudinile sufletului într-o altă viaţă, astfel va fi el în actuala existenţă. Cel care acţionează cu virtute va fi un virtuos. Cel care face rău, va fi un om rău. El va deveni un sfânt datorită acţiunilor sale sfinte, sau un ticălos datorită ticăloşeniei sale actuale”.
BHAGAVAD GITA, cea mai răspândită şi apreciată scriere religioasă indiană, afirmă despre teoria reîncarnării următoarele:

„Corpul este despuiat
De veşmintele uzate;
Locuitorul corpului este şi el despuiat
De corpurile sale uzate;
Corpurile noi sunt îmbrăcate de acesta
Precum veşmintele”.

Teoria hindusă a reîncarnării admite regresia sufletului spre forme animale sau spre caste inferioare, iar unul dintre aspectele mai puţin fericite ale acestei teorii a fost acela că, în India, a contribuit la consolidarea sistemului de caste.

Buddha, un arhetip al perfecţiunii

Reîncarnarea este una dintre teoriile hinduse preluate şi de budism, la fel ca şi doctrina KARMEI. Însuşi termenul de budism presupune indirect ideea reîncarnării, căci „Buddha” nu desemnează neapărat un individ, ci mai degrabă un arhetip uman. El este un cuvânt sanscrit ce semnifică „cel pe deplin iluminat”.
Omul care a devenit istoricul Buddha, Siddartha Gautama, a trăit în India septentrională cu circa 500 de ani înainte de Christos. Potrivit teoriei buddhiste, el era doar un Buddha dintr-o întreagă serie, fiecare dintre ei pregătindu-se pe parcursul a numeroase vieţi pentru acea reîncarnare ca maestru suprem iluminat, după ce în prealabil atinsese starea intermediară de BODDHISATTVA.

Siddartha Gautama se spune că a început să se pregătească pentru starea de Buddha încă din timpul precedentului Buddha, Dipankara, cu nenumăraţi eoni mai înainte. Următorul Buddha, Maitreya, îşi va face şi el apariţia într-un viitor îndepărtat.

Pentru budişti, reîntoarcerea în lumea fizică cu o altă destinaţie decît aceea de a-i ajuta plin de compasiune pe toţi oamenii, fiind în starea de Buddha, nu este un lucru de dorit, iar scopul ultim al existenţei nu este altul decât atingerea stării de perfecţiune, astfel încît reîncarnarea să nu mai fie necesară.

Cartea Tibetană a Morţilor povesteşte cum, după moartea fizică, conştiinţa, „nemaiavând niciun obiect exterior de care să se ataşeze, va fi dusă de vânt”. „La scurt timp, vântul violent al KARMEI, teribil şi greu de suportat, te va împinge înainte şi înapoi cu teribile rafale. Atunci va apare un gând: ‘ce mult aş dori să am din nou un corp!’ După încă un timp sufletul îţi va fi ademenit de viziuni ale anumitor animale şi oameni aflaţi în timpul actului amoros, te vei simţi atras să iei locul unuia dintre parteneri. Nu face acest lucru, căci în momentul în care lichidul seminal va fi pe punctul de a fi eliminat, vei simţi că îţi vei pierde puterile. Şi atunci vei realiza că ai fost din nou conceput ca fiinţă umană sau ca animal.”

Imensul ocean al vieţii

În Occident, doctrina reîncarnării a pătruns cu mai multă dificultate, datorită „solului nefertil” al creştinismului. Ea a existat însă înainte de acesta, putând fi întâlnită la Platon şi în scrierile hermetice greco-egiptene din perioada precedentă şi imediat următoare naşterii lui Christos. Într-unul  din pasajele operei lui G.R.S. Mead, „Hermes de trei ori cel mare (Trismegistos)”,  putem citi:

„Din marele suflet al universului se nasc toate sufletele individuale. Acestea sunt supuse unor transformări numeroase, unele conducând spre o stare mai fericită, altele dimpotrivă. Iar târâtoarele vor renaşte ca fiinţe acvatice, acestea ca animale terestre, apoi ca păsări, şi, în sfârşit, ca oameni. Sufletele omeneşti care ating nemurirea se transformă în puteri sacre. Ele ajung astfel în sfera de manifestare a zeilor... Iar aceasta este cea mai înaltă glorie pentru suflet!

Dar nu toate sufletele sunt divine, ci numai cele pioase. După ce a luptat să atingă starea de pietate, ce constă în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în a nu face rău nici unei alte fiinţe, sufletul se desprinde de corp şi devine inteligenţă pură. În acelaşi timp, sufletele încă impure continuă să caute un alt corp uman pentru a se reîncarna; ele nu se pot reîncarna în trupul unui animal lipsit de raţiune, căci legea divină interzice o astfel de infamie.”
Observăm că respectivul pasaj contrazice credinţa hindusă şi budistă cu privire la regresia în stadiul animal.

Conciliul de la Constantinopole sau anatema asupra reîncarnării

Primii părinţi ai Bisericii au cunoscut influenţa scrierilor hermetice, şi mulţi dintre ei au admis ideea reîncarnării. Origen, unul dintre cei mai influenţi dintre aceştia, afirmă că sufletele au existat în lumi anterioare şi vor renaşte în lumi viitoare. Lecţiile lui Origen au fost condamnate mai târziu de către Biserică, iar cel de-al doilea Conciliu de la Constantinopole, din anul 553, a aruncat anatema asupra doctrinei sale a reîncarnării. Ea a continuat totuşi să supravieţuiască prin diferite mişcări gnostice ce şi-au desfăşurat activitatea în mod clandestin şi care, din când în când, sfidau deschis autoritatea bisericii, cum au fost sectele cathare din Evul Mediu, precum şi cele ale albigezilor şi ale bogomililor din Balcani. Albigezii care predau doctrina reîncarnării, au avut momentul lor de glorie pentru un anumit timp în centrul Franţei, dar au sfârşit prin a deveni victimele unei represiuni brutale instigate de biserică. După înfrângerea lor, în secolul XIII, doctrina reîncarnării a fost considerată în mod oficial drept erezie.

O lungă perioadă de timp, această teorie nu a jucat decît un rol minor în filosofia occidentală, deşi un anumit număr de gânditori independenţi au adoptat-o. Regăsim amprentele ei îndeosebi în scrierile hermetice, ale rozicrucienilor, cabaliştilor şi altor şcoli ezoterice din perioada renascentistă. Odată cu valul de libertate în gândire pe care  l-au adus secolele XVIII şi XIX, ideea reîncarnării a reapărut progresiv sub influenţa acestor societăţi esoterice, alături de alte idei interzise şi uitate, iar numărul gânditorilor care au început să se intereseze de ea a crescut foarte mult. Marele val de entuziasm pentru gândirea mistică orientală ce a străbătut Occidentul la sfârşitul secolului XIX a sporit enorm interesul pentru teoria reîncarnării, astfel încât astăzi ideea a devenit familiară celor mai diverse tipuri de credinţe religioase actuale.

Teoria a exercitat o atracţie deosebită îndeosebi asupra filosofilor, scriitorilor şi poeţilor, chiar cu mult timp înainte ca ea să devină foarte populară. Schopenhauer, Goethe, Heine şi Thoreau, pentru a nu cita decât câteva nume, s-au interesat îndeaproape de ea. Marele poem narativ al lui Cliford Bax, „Povestea călătorului”, reprezintă una dintre cele mai remarcabile expresii literare despe teoria reîncarnării, din secolul XX.

El povesteşte istoria unui suflet care se încarnează succesiv într-un sălbatic din Epoca de Piatră, apoi într-un babilonian, un scrib grec, un soldat roman, un călugăr din Evul Mediu, un vicar englez din timpurile noastre şi, în fine, într-un profesor de religie. Fiecare etapă este pentru el o lecţie deosebită şi, odata iluminat, el se eliberează definitiv de lanţurile care îl legau de viaţa terestră. Când profesorul este asasinat de către un sceptic gelos, sufletul său are viziunea tuturor vieţilor anterioare şi se simte brusc complet liber:

„ Un fulger de lumină izbucneşte;
Un zgomot de tunet îmi parcurge creierul.
Iar vastul ocean al vieţii nu mă mai învăluie.
Universul este în mine, iar eu sunt înăuntrul lui.
Şi împreună ardem într-un unic vârf de diamant luminos.
Nici mare nici mică, ci de nemăsurată este suma
Tuturor lucrurilor ce au fost, sunt şi vor urma.”

Viziunile lui Edgar Cayce

Una din dificultăţile în calea dovedirii reîncarnării este faptul că puţini oameni sunt capabili, în circumstanţe normale, să-şi amintească vieţile lor anterioare. Această absenţă a memoriei este firească, căci dacă ne-am aminti la tot pasul despre vieţile noastre anterioare, actuala existenţă ar deveni un coşmar.

Totuşi, s-a încercat constant în perioada recentă ridicarea voalului ce ascunde această amnezie. Hipnotismul este probabil una dintre cele mai frecvent utilizate metode, el aducând unele mărturii surprinzătoare.

A existat, de exemplu fenomenul Edgar Cayce, asistentul aproape analfabet al unui fotograf din Kentuky, ce avea să devină faimos în întreaga lume după ce a descoperit că poate, în transă hipnotică, nu doar să diagnosticheze bolile şi să prescrie tratamente, dar şi să reveleze vieţile anterioare ale celor care îl consultau.


El i-a relatat o dată unuia dintre aceştia că, într-o viaţă anterioară a aparţinut armatei sudiste în timpul Războiului de Secesiune, spunându-i de asemenea numele şi adresa din viaţa anterioară. Aceste detalii a fost verificate ulterior, iar arhivele au arătat că a existat într-adevăr un om ce corespundea datelor respective şi că acesta fusese angajat în trupele generalului Lee, în anul 1862.

Cazul Bridey Murphy

Mai recent, revelaţiile lui Morey Berustein, din cartea sa: „În căutarea lui Bridey Murphy”, au făcut senzaţie. Berustein, om de afaceri din Colorado şi hipnotist amator,  şi-a învins scepticismul iniţial şi a început să se intereseze de reîncarnare, întreprinzând diferite experienţe de regresie hipnotică – adică de întoarcere în timp a persoanei hipnotizate.
Subiectul său principal a fost o tânără menajeră din Colorado, căreia i-a dat pseudonimul  de Ruth Simmons.

Sub hipnoză, aceasta a început să-şi descrie o viaţă anterioară în care purta numele de Bridey Murphy, era femeie şi locuia în Irlanda, în prima parte a secolului XIX. Ea vorbea cu accent irlandez şi a furnizat chiar detalii asupra unor locuri necunoscute şi a unor cuvinte irlandeze, controlate şi confirmate ulterior. Mai mult, ea a fost capabilă, într-o stare de sugestie posthipnotică, să execute o gigă (un dans) irlandeză, după ieşirea din transă. Ceea ce făcea cu atît mai convingător acest caz era natura prea puţin spectaculoasă, ba chiar prozaică a personajului şi vieţii lui Bridey. S-au găsit totuşi şi în acest caz numeroşi critici care au susţinut că informaţiile exacte furnizate de Ruth Simmons îşi aveau sursa în amintirile romanelor citite în copilărie.

S-a încercat de asemenea şi studierea folosirii regresiei hipnotice pentru tratamentul tulburărilor psihologice prin readucerea la lumină a cauzei dezordinii respective, situată într-o viaţă anterioară. O asemenea aplicaţie este expusă în lucrarea intitulată „Numeroase vieţi” a lui Joan Grant şi Denys Kelsey, doi soţi care au practicat acest gen de terapeutică. Înainte de întîlnirea sa cu Kelsey, Joan Grant era deja extrem de cunoscută ca autoare a unor cărţi în care îşi povestea propriile încarnări anterioare. Într-una din acestea, „Faraonul înaripat”, ea îşi povesteşte viaţa sa ca preoteasă egipteană spre anul 3000 î.Ch.

Cât despre Denys Kelsey, acesta era un psihiatru ce a ajuns la pasiunea pentru reîncarnare prin intermediul hipnozei. El practica deja de câtva timp regresia prin hipnoză asupra pacienţilor săi, până când una dintre paciente şi-a retrăit nu doar circumstanţele vieţii sale intrauterine, dar şi ale concepţiei sale. Faptul i-a dovedit lui Kelsey existenţa la om a unui element nefizic,dar el nu s-a lăsat cu adevărat convins de realitatea reîncarnării decât după lectura cărţii „Faraonul înaripat” a lui Joan Grant.

Descoperirea crimei din altă viaţă

El a căutat-o pe autoare şi, împreună, au convenit asupra unei colaborări. Între cazurile pe care ei le-au tratat se numără şi acela al unui tînăr obsedat de ideea că tatăl său suferea de artrită deoarece, în copilărie el aşezase o lenjerie udă peste aşternuturile părinţilor săi.

Kelsey nu a apelat la metodele psihiatrice obişnuite, ci şi-a determinat pacientul să regreseze în timp, sub hipnoză, într-o viaţă anterioară. Se pare că atunci tînărul fusese o femeie ce a trăit în Anglia sub domnia regelui Eduard, şi care a încercat să-şi ucidă o mătuşă pe care o detesta udându-i aşternuturile. Descoperind stratagema, mătuşa fu apucată de o asemenea mânie, încât paraliză, rămânând timp de mai mulţi ani la pat, îngrijită chiar de tânăra fată, ce nu mai îndrăznea să o părăsească de frică să nu fie denunţată tentativa ei de omor. Pacientul admise că aceasta era cauza obsesiei sale şi nu mai avu niciodată tulburări de acest fel.

Un alt hipnotist, Peter Blythe, deşi mult mai sceptic în ce priveşte reîncarnarea, crede că ea poate constitui, în anumite circumstanţe, o ipoteză utilă. În cartea sa: „Hipnotismul, puterea şi practica sa”, el scrie: „...scepticismul meu în ce priveşte regresia hipnotică în încarnări anterioare nu înseamnă că aceasta nu poate fi utilizată de către hipnotistul analist pentru a aduce în lumina conştiinţei atitudini pe care pacientul este constrâns să le refuleze.”

El sugerează un procedeu prin care se poate vorbi unui bolnav refractar despre teoria potrivit căreia este posibil ca un incident traumatic să provină din timpuri îndepărtate, ca un fel de amintire ancestrală. Hipnotistul trebuie să-i spună bolnavului: „Este posibil ca aceasta să fie adevărat sau nu. Eu nu cunosc adevărul, dar dacă doriţi să exploraţi această posibilitate mai în profunzime, eu sunt dispus să vă ajut. Consideraţi că merită să încercăm?” Dacă răspunsul este afirmativ, analistul hipnotist va putea să încerce să descopere respectiva amintire.

Nu trebuie să credem că acest gen de amintire ancestrală este absolut sinonimă cu respectivul eveniment petrecut în propria viaţă anterioară a pacientului. Există teorii potrivit cărora fiecare eveniment îşi lasă amprenta în „eterul” subtil (AKASHA), astfel încât dacă o persoana are sensibilitatea necesară (este foarte receptivă), ea poate intra în rezonanţă cu evenimentul respectiv, branşându-şi conştiinţa pe frecvenţa sa specifică şi asimilându-l.

Potrivit acestei ipoteze, menajera din Colorado care credea că într-o viaţă anterioară fusese Bridey Murphy, ar fi privit (într-o manieră inconştientă) programul vieţii acesteia la un fel de emisiune tv eterică consacrată vieţii lui Bridey Murphy. Dar aceasta nu explică, evident, problemele psihologice despre care se crede că sunt datorate amintirilor din vieţile anterioare. Dar, indiferent care sunt argumentele pro şi contra acestei teorii a reîncarnării, cert este că sunt tot mai mulţi aceia care continuă să creadă în ea, aşa cum o spunea într-unul din poemele sale W.B.Yeats: „ omul trăieşte şi moare de nenumărate ori între cele două eternităţi ale sale.”

Misterul oamenilor care merg pe jar

Misterul oamenilor care merg pe jar

Există printre noi fiinţe care fie s-au născut cu darul de a fi protejate de arsuri, fie au obţinut această putere paranormală printr-un antrenament sistematic. Ştiinţa modernă rămâne fără argumente în faţa acestor oameni care pot suporta pe piele temperaturi de până la 450 grade, fără fi afectaţi.

În jurul anului 1890, în timp ce asistau la o demonstraţie de mers pe jăratic, realizată de un şaman din insula Raratoa, colonelul Gudgeon si doctorul T.M.Hochen, împreună cu doi prieteni ai lor, au decis să facă şi ei acelaşi lucru. Şamanul le-a oferit protecţia lui. Şi-au scos pantofii şi şosetele şi s-au îndreptat spre foc. În acest moment, colonelul Gudgeon are o ultimă urmă de îndoială: i se pare că pielea va ”exploda”. Dar tot ceea ce au simţit cei patru temerari traversând vatra încinsă au fost mici inţepături, senzaţii asemănătoare celor provocate de o mica descărcare electrică. Unul dintre ei a acuzat ulterior arsuri uşoare şi aceasta pentru că a privit în urma lui, asemeni soţiei lui Lot din Biblie. Aşa cum şamanul le-a spus, numai această atitudine a lui era responsabilă de rănile dealtfel foarte uşoare, superficiale.

După ce şi-a terminat “plimbarea”, doctorul Hochen  a devenit şi mai dornic să înţeleagă fenomenul petrecut. El a adus un termometru scalat până la 205 grade, pe care l-a suspendat deasupra vetrei. Mercurul a urcat rapid şi tubul de sticlă al termometrului ar fi explodat dacă doctorul nu şi-ar fi întrerupt testul. Atunci medicul a cercetat atent picioarele băştinaşilor Maoris, pentru care mersul pe jăratic nu era un lucru neobişnuit: pielea nu era dură, ci moale şi suplă, nu se întărise cum am fi putut presupune. Dr. Hochen a căutat în zadar să descopere vreun truc sau şiretlic. Totul era autentic, absolut natural.

Concluziile droctorului Hochen nu au fost însă acceptate de către toţi oamenii de ştiinţă ai epocii. Astfel, în 1895 Edward Clodd (Folklore Society din Londra) susţinea că toată această demonstraţie nu era decât o problemă de obişnuinţă: picioarele băstinaşilor Maori, obişnuite fără pantofi, erau atât de rezistente încât puteau suporta o astfel de probă. Pentru acest sceptic, picioarele indigenilor puteau deveni insensibile în urma unui “tratament” cu acid sulfuric diluat sau cu alaun. După părerea lui, atât timp cât suprafaţa pielii umane este umedă, există o barieră de protecţie care face orice căldură suportabilă.

Această poziţie a fost însă vehement criticată de către unul dintre străluciţii istorici ai epocii. Andrew Lang, care a amintit că există încă din antichitate mărturii despre mersul pe foc, iar apoi, în continuare, de-a lungul istoriei civilizaţiei aceasta continuă în numeroase cărţi. “De ce, spunea Andrew Lang, antropologia nu ar lua în considerare şi aceste fenomene?”, iar detractorilor şi lui Edward Clodd în special, Lang le sugerează să experimenteze o traversare pe jăratic după ce în prealabil s-ar fi supus unei “imunizări” cu acid sulfuric sau cu alaun.

De fapt, după mărturia doctorului Hochen au urmat o serie întreagă de depoziţii asemănătoare. In Tahiti, J.G.Hill examinează picioarele unui alb care a mers pe tăciuni; în timp ce pielea de pe faţă era afectată uşor de căldură, cea de pe picioare era intactă. În 1921, la o ceremonie organizată de Maharajahul Mysore, o întreagă orchestră a traversat o asemenea vatră de jăratic. Iar în septembrie 1935 câţiva cercetători ai Universitaţii din Londra au încercat să repete experienţa în Anglia, la Carlshalton. A fost săpată o groapă de şapte metri adâncime care a fost umplută cu cărbuni aprinşi; temperatura ajunsese la 430 grade. Un tânăr indian musulman, Kuda Bux, a acceptat să traverseze vatra de patru ori. Au fost luate toate măsurile pentru a se evita orice înşelatorie.

Experienţa nu i-a dezarmat însă pe sceptici. Ei au observat că picioarele tânărului nu rămâneau niciodată prea mult în contact cu solul, ceea ce explică, în viziunea lor, în mod hilar… absenţa arsurilor! “Oricine poate face acest lucru” au spus ei, dar când au fost invitaţi să o facă, au refuzat.

Este regretabil că experienţa nu a fost continuată mai des, sub aspectul transferului către terţe persoane a imunităţii împotriva focului. S-a pus frecvent problema dacă auto-hipnoza sau hipnoza de grup ar putea explica acest fenomen straniu. Pentru că în multe cazuri, cei care se supuneau unei astfel de experienţe erau într-o stare aproape extatică.

De asemenea, s-a remarcat faptul că imunitatea împotriva focului nu implică şi imunitatea la alte dureri. Această constatare s-a facut în repetate rânduri: înţepaţi cu ace, cei care merg pe foc resimt puternic durerea. Iar după ceremonie, ei nu suportă nici simpla caldură a unei ţigări aprinse. Iata deci cum se explică moartea Sfantului Policarp, un martir al bisericii de la începuturile perioadei creştine: Sfântul era imun la flăcări, dar a murit străpuns de lancea unui ostaş roman. În Europa, se practică ceremonii de imunizare colectivă împotriva focului: în fiecare an de ziua Sfântului Constantin, locuitorii satului Langadas în Grecia calcă pe jăratic purtând în mâini icoane!

Totuşi, cum poate fi explicată o asemenea sfidare a legilor fizice? Ea este un fel de înzestrare naturală? Unele scrieri susţin că da. Însă ceea ce este cu totul inexplicabil este faptul că şi hainele rămân intacte. Admiţând că omul poate scăpa efectelor flacărilor, faptul că hainele sunt intacte este tulburător: nu se poate vorbi de hipnoză în cazul pantalonilor!

Însă evidenţa nu poate fi negată: la Mysore, uniformele muzicanţilor Maharajahului au rămas neatinse; la fel şi hainele portocalii ale călugărilor budişti. Este deseori citat şi cazul Sfintei Catherina din Seine, care rămânea ore întregi în extaz, întinsă pe plita încinsă a cuptorului din bucătaria ei.

Aventura doctorului W.T.Brigham  de la British Museum este încă şi mai stranie. Se afla pe insula vulcanică Kona într-o perioadă în care vulcanul dădea semne că va deveni activ. Vrăjitorii insulei au organizat atunci mai multe ceremonii pentru a-l “linişti”. Printre acestea se afla şi ceremonia “mersului pe foc”. Doctorul Brigham a participat şi el la ceremonie, însă a refuzat să-şi scoată ghetele. Mare i-a fost surpriza când a constatat că încălţămintea i-a fost arsă, în timp ce picioarele i-au ramas intacte!

În fine, am putea da o explicaţie ocultă acestui fenomen? Nu dispunem la această oră de nici o altă explicaţie; numai puterea şamanilor sau a misticilor, care prin incantaţiile lor diminuează “forţa” focului, ar putea justifica aceasta. Un astfel de argument este însă de neconceput pentru un european. Cu toate acestea, este singurul pe care îl avem. După încheierea ceremoniei, puterea focului revine la intensitatea normală.

În acest moment lumea ştiinţei nu pare interesată de enigma mersului pe foc; singura pistă pe care o avem la îndemână este electro-encefalograma unui fachir mergând pe cărbuni încinşi: o puternică emisie de unde alfa, caracteristică unei stări de transă, de meditaţie sau declanşare a fenomenelor paranormale. Şi atât. Misterul celor care sfidează puterea de a arde a focului rămâne astfel intact.

Parapsihologia în spatele fostei cortine de fier

                                        Parapsihologia în spatele fostei cortine de fier

De la disciplină reacţionară la armă a războiului psihologic

În anul 1957 apăruseră în întreaga presă sovietică numai trei articole despre parapsihologie - considerată o disciplină reacţionară şi toate erau ostile. Zece ani mai târziu, totalul lor se ridica la 152 şi mai puţin de 10% erau negative sau critice. Parapsihologia a devenit astfel un subiect apreciat. Un număr din ce în ce mai mare de jurnalişti din Vest au descoperit curând că în spatele „Cortinei de fier” se află un mare grup de oameni de ştiinţă ce studiază acest fenomen.

În întreaga Uniune Sovietică existau numeroşi subiecţi talentaţi, dornici să îşi demonstreze abilităţile paranormale şi o mulţime de oameni de ştiinţă, dornici să îi studieze şi să împărtăşească  noile lor descoperiri cu colegii din Vest. Sovieticii erau de fapt la fel de interesaţi de telepatie, psihokinezie, OZN, vindecări paranormale şi restul spectrului de fenomene PSI, ca oricare alţi oameni de ştiinţă, iar cercetările lor se bucurau de sprijinul autorităţilor.



În 1966, la moartea lui Leonid Vasiliev (unul dintre pionieri studiului parapsihologiei), o nouă generaţie de cercetători sovietici, mulţi formaţi chiar de către el, erau gata să îi ducă mai departe şi să îi aprofundeze investigaţiile.  Tânărul fizician Viktor Adamenko studia chiar talentele psihokinetice ale soţiei sale, Alla Vinogradova. Doctorul G.A. Sergheev, matematician şi neurofiziolog era implicat în cercetarea interacţiunilor umane normale şi paranormale. Biochimistul Yuri Kamensky s-a arătat a fi un „transmiţător telepatic” de succes, iar experimentele sale la mare distanţă, realizate cu actorul Karl Nikolaev fuseseră supervizate de chiar Leonid Vasiliev. La Universitatea din Kazahstan, în Alma-Ata, doctorul în biofizică V. M. Iniuşin dezvoltase o teorie despre „corpul bioplasmatic” şi perfecţionase fotografia de înaltă frecvenţă, popularizată apoi de către Semion şi Valentina Kirilian şi cunoscută acum în întreaga lume.

Rosa Kuleshova citeşte cu degetele

Oamenii de ştiinţă sovietici lucrau împreună cu mai multe persoane având astfel de capacităţi. Nina Kulaghina îşi demonstra în special abilităţile psihokinetice la care putea face apel la comandă, indiferent dacă se afla într-un laborator în faţa oamenilor de ştiinţă sovietici, sau într-o cameră de hotel în faţa unor vizitatori din Vest. Rosa Kuleshova şi-a demonstrat în mod repetat abilitatea de a citi cu degetele. Boris Jermolaev i-a uimit pe mulţi, printre ei aflându-se şi eminentul psiholog doctor Veniamin Pushkin, făcând să leviteze obiecte şi chiar persoane. Un tânăr din Azerbaidjan pe nume Iofik Dadashev, părea decis să ducă mai departe tradiţia statornicită de cunoscutul telepat Wolf Messing şi făcea demonstraţii de telepatie în aproape fiecare oraş din Rusia Sovietică.

În spatele acestui „senzaţional”, oamenii de ştiinţă au lucrat însă din greu la punerea bazelor teoretice ale acestei noi ştiinţe - parapsihologia şi la cercetarea ei cât mai riguroasă. Ei erau conduşi de dr. Ippolit Kogan, şeful secţiunii de bioinformaţie a Institutului Tehnic din Moscova. Şi, deşi parapsihologia nu era recunoscută ca o disciplină ştiinţifică în sine, existau mulţi printre care şi tânărul biolog, Eduard Naumov, care s-au dedicat complet acesteia, sporind şi îmbunătăţind relaţiile Est-Vest în acest domeniu de cercetare.

Milan Ryzl a demonstrat că abilităţile paranormale pot fi dezvoltate prin antrenament

În alte părţi din Europa de Est, panorama fenomenelor PSI părea echilibrată, promiţând multe în special în Cehoslovacia, unde dr. Milan Ryzl a arătat că înzestrările paranormale pot fi dezvoltate printr-un antrenament sistematic.  Lucrând o perioadă de peste trei ani cu un singur subiect - Pavel Stephanek a cules rezultate semnificative în testul cu cărţi Zenner. Acest test presupune ca subiectul să "ghicească" în mai multe probe consecutive ce carte va trage o altă persoană dintr-o serie de 5 cărţi purtând inscripţionate anumite simboluri.  Pavel Stephanek a reuşit în 9 probe din 10, la cele mai multe dintre ele fiind martori şi vizitatori din Vest. Millan Ryzl are meritul de a fi realizat prima demonstraţie de telepatie probată în condiţii de laborator. Concluzia a fost că  „Subiectul manifestă facultăţi de percepţie extrasenzorială în mod evident şi repetat.”

Tot în Cehoslovacia, inginerul inventator Robert Pavlita a generat un interes considerabil cu „generatorul său psihotronic”, un mic obiect de metal cu care, era capabil să depoziteze „energia bilogică”.

Oarba Vanga Dimitrova prezice politicienilor

În acelaşi timp, Bulgaria a devenit prima ţară în lume care s-a putut mândri cu un medium extraordinar, o femeie oarbă, numită Vanga Dimitrova, care locuia într-un oraşel din sudul ţării, Petrich. Cei care doreau să o consulte erau atât de numeroşi încât se construiese special pentru ei un hotel. Mai ales că în noaptea de dinaintea întâlnirii cu Vanga ei trebuiau să doarmă cu o bucăţică de zahăr sub pernă. A doua zi Vanga lua bucata de zahăr, şi-o presa pe frunte şi era apoi capabilă să furnizeze o mulţime de informaţii despre trecutul, prezentul şi viitorul celui în cauză. Vanga a fost consultată şi în probleme internaţionale şi se spune că înainte de decembrie 1989 însuşi Ceauşescu i-a cerut sfatul.

Bulgaria se mai poate mândri şi cu Institutul Oficial de Parapsihologie din Sofia – primul din lume de acest gen, condus de Giorgi Lozanov, un medic care, ca mulţi alţi bulgari, a primit informaţii personale exacte de la Vanga Dimitrova. El a devenit mai târziu celebru prin metoda sa de învăţare rapidă prin sugestologie.



Dialogul PSI Est-Vest s-a sfârşit înainte de a se naşte

Se poate spune că în 1960, Europa de Est era într-adevăr centrul parapsihologiei mondiale. Dar aceasta nu era totul. În 1968, Eduard Naumov a organizat o conferinţă internaţională la Moscova, care a fost onorată de prezenţa a nouă cercetători vestici, alături de doi jurnalişti americani: Lynn Schroeder şi Sheila Ostrander.

Întâlnirea a început cu stângul, odată cu apariţia în cotidianul rus „Pravda” a unui atac virulent împotriva parapsihologiei în general şi a mediumului Nina Kulaghina, în particular. Aceasta era numită impostoare de jurnaliştii soviectici. Participanţii au fost alungaţi din Casa Prieteniei, unde avea loc evenimentul. Dialogul Est-Vest dintre parapsihologi luase sfârşit înainte să înceapă.

Lucrurile s-au înrăutăţit când Schroeder şi Ostrander au publicat „Descoperiri parapsihologice în spatele Cortinei de Fier”, în anul 1970. Această carte celebră conţine o cantitate de informaţii uriaşă despre studiul fenomenelor paranormale din Europa de Est şi, în special, din fosta U.R.S.S., informaţii necunoscute până atunci vesticilor. Ea a condus la o creştere considerabilă a interesului Occidentului pentru aceste fenomene. A fost atunci clar pentru toată lumea că sovieticii erau foarte avansaţi în cele mai multe domenii de cercetare a paranormalului.

Folosirea înzestrărilor PSI în scopuri militare

Dar autorităţilor sovietice nu le-a plăcut deloc cartea. Era, spuneau ei, „plină de erori privind relatarea faptelor şi plină de prejudecăţi antisovietice” şi au reacţionat violent la sugestia că parapsihologia era cercetată spre a fi folosită în mod special în „apărare, război psihologic, spionaj etc.”.

Ceea ce îi supărase de fapt era indiscreţia lui Naumov. Acesta dezvăluise câteva secrete de stat: primul, că militarii sovietici se ocupă de experimente de telepatie animală între un submarin şi ţărm, şi al doilea că găsiseră o metodă prin care să intercepteze telepatia dintre oameni - un fel de radar telepatic. Ambele aveau o considerabilă aplicabilitate militară. Comunicaţiile convenţionale cu un submarin în submersie sunt extrem de dificile, iar telepatia putea rezolva această problemă, cu condiţia ca transmisiile să fie realizate fără erori, sau cu alte cuvinte, persoanele antrenate în telepatie să poată comunica perfect. În ceea ce priveşte al doilea aspect, acesta era un punct nevralgic. Dacă telepatia ar fi devenit o armă de război, ceea ce s-a şi petrecut, interceptările de acest gen ar fi avut o valoare la fel sau poate chiar mai mare ca şi interceptările comunicaţiilor. 

URSS a interzis cercetarea individuală a fenomenelor PSI

Naumov şi-a propus să realizeze în 1972 o altă întâlnire internaţională.  În urma organizării acesteia a a fost arestat şi condamnat la doi ani de muncă forţată sub pretextul unor infracţiuni financiare. Probabil ca rezultat al puternicelor proteste internaţionale, el a fost eliberat un an mai târziu. Oricum nu i s-a mai permis să îşi reia munca şi a dispărut cu totul de pe scena parapsihologiei.

În octombrie 1973, presa sovietică a publicat un articol ce părea că defineşte în sfârşit atitudinea oficială a URSS–ului faţă de parapsihologie. Mesajul era clar - fenomenele PSI există şi pot fi cercetate, dar nu de către amatori ori ”militanţi individuali” (aici se făcea o referire clară la Naumov), ci doar de către Academia Sovietică de ştiinţe.

După acest mesaj părea că au fost restabilite nişte relaţiile internaţionale normale cu privire la acest subiect. La iniţiativa a doi psihologi, doctorul Stanley Krippner din SUA şi doctorul Zdenek Rejdak din Cehoslovacia, a fost organizată în 1973 la Praga prima Conferinţă Internaţională de Cercetări Psihotronice (psihotronica fiind termenul estic pentru parapsihologie). Mai mult de 400 de delegaţi din 21 de ţări au participat la lucrările conferinţei, inclusiv un grup de cercetători de la Academia Sovietică de ştiinţă. „Nu este nici o îndoială că experimentăm naşterea unei ştiinţe unice” a spus atunci Stanley Krippner, „una care necesită o combinaţie a fizicii şi a comportamentului ştiinţific, cu un nou punct de vedere, holistic, asupra organizării sistemelor vii”.

Se părea că se construise în sfârşit o punte solidă între parapsihologii din Est şi cei din Vest. Mulţi occidentali au început să viziteze blocul ţărilor estice şi s-au legat parteneriate ştiinţifice. Ulterior, Congresele Psihotronice au fost ţinute la intervale de doi ani şi, deşi n-a fost nici o prezenţă sovietică la Monaco în 1975 ori la Tokio în 1977, o echipă de medici din Moscova a asistat la adunarea din 1979 din Brazilia, unde dr. Rejdak a ţinut o pledoarie convingătoare pentru aşezarea cercetărilor psihotronice în afara politicii.

Înscenările sabotează parapsihologia

În data de 11 iunie 1979, corespondentul din Moscova al ziarului „Los Angeles Times”, Robert C. Toth, a primit un telefon de la un om numit Petukov, care îi solicita o întâlnire urgentă. Petukov i-a dat lui Toth un document, dar înainte ca el să aibă timp să arunce măcar o privire peste el, au fost amândoi înconjuraţi de către poliţişti şi serviciile secrete ruse şi târâţi într-un lung şi foarte neplăcut interogatoriu. În timpul acestuia, un personaj ce pretindea a fi un mare membru al Academiei de ştiinţe a apărut brusc, a citit documentul şi a anunţat că acesta conţine o relatare a unor recente descoperiri sovietice în domeniul PSI. Ceva pe care americanii îl căutaseră în zadar timp de o jumătate de secol şi care era secret de stat. Toth a fost eliberat de KGB după 13 ore de interogatoriu şi i s-a cerut să părăsească ţara. Incidentul a nedumerit observatorii vestici, la fel de mult ca şi pe Toth însuşi, care nu arătase nicodată vreun interes pentru parapsihologie.

Rusia are capacitatea de a purta un război psihic

S-a crezut la vremea aceea că era doar un avertisment privind interacţiunile cu oameni de ştiinţă dizidenţi din URSS. Întregul episod părea aranjat de către autorităţi, dar se dovedise o înscenare stângace. S-a emis atunci ipoteza că era posibil ca sovieticii să nu fi rezolvat misterul PSI, dar doreau ca vesticii să creadă că au făcut-o deja şi sperau că Toth va relata în ziarul său ceva din cele petrecute.

Era doar o ipoteză. În 1973 preşedintele Brejnev făcuse în discursul său o referire enigmatică la o formă de armă „mai înfricoşătoare” chiar decât armamentul nuclear. Era o referire ascunsă la arma biochimică (bacteriologică), ori afacerea Toth fusese o reamintire blândă pentru vestici, că sovieticii erau în măsură să poarte acum un război psihic?

După vizita sa în U.R.S.S., la puţin timp după ce a venit să trăiască în SUA, Milan Ryzl a povestit despre starea paradoxală de lucruri întâlnită de el acolo. Parapsihologia, spune el, pare slab fondată, deşi acolo sunt semne de interes considerabil din partea autorităţilor militare şi a securităţii, în vederea folosirii ei.

Aplicaţiile practice au fost întotdeauna o caracteristică a tuturor cercetărilor comuniste şi o dată ce devine posibilă folosirea practicii PSI în nu contează ce domeniu, concluzionează dr. Ryzl, „nu este nici o îndoială că U.R.S.S ar folosi-o.”
Cercetătorii vestici au fost în mod repetat îndemnaţi de către colegii estici să dea asigurări că forţele psihice sunt folosite pentru pace şi în folosul umanităţii. Or, chiar această insistenţă a lor este stranie. Ryzl spunea că: „Se ascunde ceva în modul în care vorbesc ei despre aceste lucruri, care arată clar faptul că anumiţi oameni au alte idei despre cum ar trebui folosite capacităţile PSI .”

Bibliografie:
1.    Lynn Schroeder&Sheila Ostrander - Psychic discoveries behind the Iron Curtain, Prentice Hall , 1970.
2.    J. B. Rhine&William McDougall -  Extra Sensory Perception, Kessinger Publishing , 2003
3.    Benjamin B. Wolman  - Handbook of Parapsychology, McFarland & Company, 1986
4.    Jane Henry  - Parapsychology: Research on Exceptional Experiences, Routledge, 2004
5.    Dean Radin  - Entangled Minds: Extrasensory Experiences in a Quantum Reality, Paraview Pocket Books, 2006

Fiinţe înzestrate cu puteri şi energii excepţionale

Fiinţe înzestrate cu puteri şi energii excepţionale

Acest articol conţine povestiri despre persoane care au anumite puteri paranormale. Unele dintre aceste fiinţe posedă asemenea abilităţi neobişnuite pentru toată viaţa lor; altele, pentru o perioadă foarte mare de timp; în cazul altora, acestea se manifestă doar pentru un interval mai scurt; uneori asemenea înzestrări pot apărea spontan pentru ca apoi să dispară, aparent fără vreo regulă anume.

Următoarele povestiri vor fi prezentate ca fiind pur şi simplu cazuri izolate şi fapte inexplicabile cu privire la anumiţi oameni. Nu am urmărit să oferim un model sau vreo schemă de înţelegere pentru aceste situaţii excepţionale, deşi există cu siguranţă. Însă din dorinţa de a ne păstra într-o absolută obiectivitate ştiiţifică am preferat cel mai adesea să expunem doar cazurile ca atare fără a oferi explicaţii suplimentare. Aproape toate persoanele care apar în acest capitol au fost personalităţi remarcabile ale timpului lor. Aceasta nu înseamnă numai că erau neobişnuite, ci chiar că au fost persoane excepţionale, deja faimoase. Câte mii de alte persoane necunoscute posedă puteri similare este, desigur, un lucru imposibil de precizat.

Omul plutitor

Oricare ar fi fost secretul „omului care nu putea să se înece”, el a luat această taină în mormânt odată cu decesul său. El a murit liniştit pe data de 2 august 1931, în Jacksonville, Florida. S-ar fi putut ca printr-o ironie a sorţii să moară în apă, dar totuşi lucrurile nu s-au petrecut astfel.

Viaţa şi faptele sale au fost prezentate – în mare – în necrologul din „New York Herald Tribune” – pe 13 august 1931: „Angelo Faticoni, cunoscut sub denumirea de „Omul plută” deoarece putea rămâne plutind pe apă timp de 15 ore, având legate la glezne greutăţi de 10 kg, a murit…Avea 72 de ani.”
„Faticoni putea dormi în apă, se putea rostogoli în apă cu multă uşurinţă putând să adopte orice poziţie i s-ar fi cerut. Odată fusese cusut într-un sac şi apoi aruncat departe – în apă, având o ghiulea de 10 kilograme greutate legată de picioare. El a reapărut la suprafaţa apei curând după aceea şi a rămas apoi nemişcat deasupra apei timp de 8 ore…”
„În urmă cu câţiva ani, el a fost la Harvard pentru a face o reprezentaţie pentru studenţii acelei facultăţi. A fost examinat de autorităţi medicale care nu au reuşit să-şi confirme teoria pe care o formulaseră şi care afirmau că el ar fi capabil să plutească atât de mult timp datorită naturii neobişnuite a organelor sale interne”.
„Faticoni a promis de mai multe ori că îşi va revela secretul, dar n-a făcut-o niciodată”.

Predicţiile lui Swedenborg

La ora 6, într-o seară de vară a anului 1759, Emanuel Swedenborg – filozof şi om de ştiinţă de renume mondial – îi spunea prietenului său, pe care tocmai îl vizita în Gottenburg, că în Stockholm izbucnise în acel moment un mare incendiu. El a mai afirmat că locuinţa unui prieten comun al lor era distrusă.

La ora 8 în aceeaşi seară, Swedenborg declara că focul fusese oprit la doar trei case depărtare de propria sa locuinţă. Între Gottenburg şi Stockholm sunt aproape 500 de kilometri. La acea dată, la mijlocul secolului al XVIII-lea nu exista nici n mod obişnuit şi cunoscut prin care ştirea izbucnirii incendiului să fi fost transmisă lui Swedenborg. Totuşi lucrurile s-au petrecut până în cel mai mic detaliu întocmai cum au fost descrise aici.

Faptele au fost relatate cu lux de amănunte chiar în acea perioadă. Descrierea lor poate fi găsită în orice biografie a lui Swedenborg.

Asemenea manifestări de puteri aparent supranormale erau totuşi obişnuite pentru Swedenborg. El a câştigat simpatia unei autorităţi religioase importante în acea vreme.
John Wesley, fondatorul metodismului, a primit la un moment dat următoarea scrisoare de la Swedenborg:
„Februarie, 1772
Domnule, am fost înştiinţat din lumile subtile superioare de faptul că doriţi foarte mult să vorbiţi cu mine. Aş fi fericit să vă văd, dacă îmi veţi face onoarea să mă vizitaţi. Umilul dumneavoastră servitor.”

Wesley a citit scrisoarea în prezenţa câtorva dintre sfătuitorii săi, iar unul dintre aceştia – reverendul Samuel Smith – a notat acest incident. Wesley i-a informat deschis de faptul că într-adevăr el avusese o dorinţă foarte puternică de a-l vedea şi de a vorbi cu Swedenborg, dar că nu menţionase aceasta nimănui altcuiva, niciodată până atunci. Ca răspuns la scrisoarea lui Swedenborg, Wesley i-a scris că dorea într-adevăr să-l întâlnească, dar, datorită obligaţiilor în care era angrenat, nu o putea face mai devreme de 6 luni.

Swedenborg replică la această propunere a lui Wesley că s-ar putea să fie prea târziu pentru că el, Swedenborg, va părăsi această lume şi va trece în „lumea spiritelor” pe data de 29 a lunii ce urma.


Swedenborg a murit într-adevăr pe data de 29 martie 1772, paralizat, dar în deplinătatea facultăţilor sale mentale.

Polgar – omul care citeşte gândurile

La sfârşitul anului 1917, când trupele germane conduse de Wilhelm erau pe punctul de a se retrage, serviciile secrete militare germane au avut o idee neobişnuită. Dr. Franz J. Polgar a fost mandatat să-i interogheze pe ofiţerii făcuţi prizonieri – deoarece el făcuse dovada de necontestat a faptului că putea citi gândurile celorlalţi.

Dr. Polgar, un locotenent maghiar, fusese victima unei explozii provocate de o grenadă de mână aruncată asupra unui adăpost blindat, accident în urma căruia a căzut în inconştienţă. Când şi-a revenit a descoperit că dobândise o abilitate misterioasă de a citi gândurile oamenilor din apropierea sa. În spital el le spunea – în mod constant – doctorilor şi asistentelor ceea ce gândeau, chiar dacă aceasta avea uneori consecinţe neplăcute. Despre această înzestrare magică a sa a fost imediat înştiinţat serviciul secret german de informaţii.

Nemţii însă n-au reuşit niciodată să exploateze puterile lui Polgar. Unul din motivele principale a fost acela că Polgar devenise un opozant al mişcării militare germane. După război, el a plecat în America.
Pe data de 1 mai 1936, în faţa psihologilor Universităţii din New York, dr. Polgar – cândva elev a lui Sigmund Freud – se conforma comenzilor mentale date de aceştia. Astfel, el a luat haina de pe un bărbat şi a aşezat-o pe o fată. Aceasta era de altfel acţiunea asupra căreia în mod precis savanţii se concentraseră pentru a i-o transmite mintal.
Cercetătorii au imaginat câteva explicaţii simple, dar ridicol de puerile. Ei afirmau că percepţia sa se bazează pe puterea neobişnuită de a auzi unele şoapte pe care cei aflaţi în cameră le rosteau inconştient în momentul în care se gândeau la un anumit lucru.

O altă experienţă s-a desfăşurat într-o cameră mică, fiind prezent doar un singur cercetător  însărcinat să studieze acest caz. Psihologul se concentra asupra unei anumite serii de acţiuni, fără a le spune nimănui. Prin urmare, el nu-şi deschidea absolut deloc gura.
Dr. Polgar a fost adus înăuntru. De îndată, el s-a dus la un microscop şi a luat un dosar ce se afla pe masa din apropiere, l-a deschis şi a luat din el o bucată de hârtie. Psihologul nu a spus nimic. Dr. Polgar a repetat de cinci ori acelaşi lucru. Ultima oară a spus: „Nu pot da drumul dosarului”.
Psihologul a admis faptul că dr. Polgar realizese întocmai acţiunile asupra cărora el se concentrase, şi că a fost imposibil să-l facă să greşească în citirea gândurilor.

Psihologii au imaginat şi alte teste. Polgar le-a trecut cu bine pe toate. El a descoperit mintal detaliile unei crime false care fusese improvizată ca un test. Unul dintre investigatori se concentrase – pur şi simplu – asupra detaliilor unei crime imaginare.
Pe data de 2 mai, „New-World-Telegram” publica un articol vast scris de un om de ştiinţă despre dr. Polgar. El se intitula:
„Chiar şi scepticii trebuie să admită acum posibilitatea transferului gândurilor de la o fiinţă la alta”.

Taina apelor deşertului

Sunt mulţi cei ce reuşesc să detecteze surse ascunse de apă. Însă Kelly este reprezentativ din acest punct de vedere datorită circumstanţelor dramatice în care el şi-a manifestat aceste capacităţi.
La sfârşitul anului 1917 forţele engleze ale generalului Allenby atacau trupele turceşti, în apropierea Ierusalimului. Apăruseră multe probleme pentru trupele generalului Allenby, dar cea mai mare dintre ele era absenţa apei. În această situaţie disperată, cineva s-a gândit la un soldat australian, pe nume Stephen Kelly, care se presupunea că ar fi priceput în acest domeniu. Astfel, el a fost întrebat dacă ar putea fi de ajutor.
Răspunsul său a fost: „Da, pot găsi apă. Ştiţi, eu sunt un om capabil să facă asemenea lucruri”.

Kelly s-a uitat de jur împrejur prin deşertul ars de soare în care era plasat avanpostul Abu Ghalyan. El s-a uitat şi la două puţuri complet uscate unde inginerii englezi căutaseră să găsească apă. Apoi şi-a început treaba. „Săpaţi aici” a spus.
La o adâncime de doar 5 metri a fost descoperită o sursă de apă abundentă. Şi astfel, fiind asiguraţi de aprovizionarea cu apă, batalioanele engleze au putut înainta, străbătând Palestina pentru a distruge armata turcă şi pentru a cuceri Ierusalimul.
Întreaga lume a auzit despre această victorie răsunătoare şi a intrat în istorie felul în care generalul Allenby a descălecat şi a intrat pe jos în Ierusalim.
Dar lumea a uitat de mult pe cel ce descoperise apa, pe soldatul Kelly fără de care este discutabil dacă Allenby ar mai fi reuşit să cucerească Ierusalimul.

Teste telepatice la Universitatea din California

Luther Burbank – un genial horticultor al vremilor noastre, deşi ignora fenomenele supranaturale a făcut totuşi următoarea declaraţie:
„Moşteneam capacitatea mamei de a emite şi recepţiona mesaje telepatice. La fel de înzestrată a fost şi una din surorile mele. Ea fusese supusă testelor făcute de reprezentanţii Universităţii din California şi în 7 cazuri din 10 ea receptase exact mesajele ce i se transmiseseră telepatic.”
„Mama mea fusese foarte bolnavă în ultimul său an de viaţă. Pe parcursul acestui an, am dorit deseori să-mi întâlnesc sora. Niciodată în asemenea ocazii nu-i scriam, nici nu-i telegrafiam. În schimb, îi trimiteam mesaje telepatice. De fiecare dată ea venea acasă la mine, în Santa Rosa, California, cu primul tren.”
Când Burbank a murit, în 1926 – elogiile ce i-au fost adresate erau numeroase, dar nimeni nu menţiona acea investigaţie a celor de la Universitatea din California  şi nici misterul geniului care folosea telepatia mai mult decât telefonul.

Bateriile lui Edison

Un alt sceptic convins cu privire la telepatie a fost Thomas A. Edison. Dar, cel puţin o dată în viaţa sa, marele inventator a trebuit să admită faptul că fusese martorul unei demonstraţii cu totul inexplicabile. El raporta incidentul din 1915, în paginile revistei „Analele Ştiinţelor Psihice”.
Edison a realizat următoarea experienţă ce viza testarea capacităţilor de clarvăzător a faimosului ghicitor Bert Reese: Reese a fost aşezat într-o cameră, în timp ce Edison s-a deplasat într-o alta aflată la o distanţă destul de mare. Aici, el a scris pe o bucată de hârtie următoarea întrebare: „Există ceva mai bun decât hidroxidul de nichel pentru o baterie electrică alcalină?”
Atunci când Edison a intrat în camera în care Reese aşteptase, acesta i-a spus imediat: „Nu există nimic mai bun decât hidroxidul de nichel pentru o baterie alcalină”.
Edison a exclus ideea că ar putea fi o coincidenţă. Frauda părea imposibilă. Astfel el a rămas, până la sfârşitul vieţii sale, incapabil să explice acest neobişnuit eveniment.

Femeia din care ies flăcări

Anna Monaro, o pacientă astmatică internată în spitalul din Pirano din Italia, avea somnul foarte neregulat. Trei profesori eminenţi, Fabio Vitali, G.C. Trabacchi şi Sante de Sanctis o supravegheau.
Pe neaşteptate, din pieptul femeii a strălucit un fascicul de lumină albastră, ca o văpaie cu pâlpâiri supranaturale. Acesta strălucea intens apoi slăbea în intensitate după care strălucea din nou. Cei trei oameni de ştiinţă s-au aplecat mai aproape. Ei au fost de comun acord asupra faptului că flacăra nu arunca nicio umbră. Profesorii au urmărit acest fenomen zile de-a rândul. Femeia şi patul său au fost inspectate cu atenţie, iar camera a fost şi ea îndelung examinată.
Strania strălucire ce lumina din pieptul doamnei Monaro fusese semnalată pentru prima dată de către asistentele din spital. Doctorii sceptici, care se amuzaseră luând în râs această istorisire inexplicabilă, au ajuns să se convingă şi ei de existenţa acestei lumini fascinante.
Chiar şi în condiţiile unei supravegheri foarte severe -  încât era clar că nu putea fi vorba de fraudă, lumina a continuat să fie văzută ocazional de mai mulţi martori. Totuşi, tentativa de a o fotografia a rămas complet nereuşită. Întâmplarea se petrecea în 1934, iar profesorii mai sus menţionaţi au publicat un raport întreg cu privire la acest caz, sub titlul „Sul Fenomeno di Pirano” („Asupra fenomenului din Pirano”), Roma, 1934.

Wolf Grigorievici Messing, clarvăzătorul Rusiei comuniste

Messing, poate cel mai mai faimos medium din Rusia l-a uimit pe Stalin prezicând cu acurateţe sfârşitul celui de al doilea Război Mondial şi a impresionat decenii de-a rândul publicul Uniunii Sovietice prin capacităţile sale de clarvedere. Era un bărbat mic de înălţime, îngrijit, cu ochi pătrunzători şi cu o claie de păr sârmos pe care îl pieptăna întotdeauna pe spate. Nu s-a căsătorit niciodată şi a petrecut o mare parte a vieţii sale în izolare şi singurătate.
Messing s-a născut pe 10 septembrie 1899 în Gora Kalwaria, lângă Varşovia, Polonia. Capacităţile sale paranormale s-au manifestat încă de timpuriu, iar în adolescenţă făcea deja demonstraţii în public. În Viena anilor 1905, A. Einstein l-a invitat în apartamentul său, unde Messing l-a cunoscut pe Freud. Freud i-a testat capacităţile paranormale, iar rezultatele obţinute au fost impresionante. Messing a făcut apoi înconjurul lumii, fiind recunoscut pretutindeni ca o celebritate.

În 1937 el şi-a atras mânia lui A.Hitler precizând în mod public că Hitler va muri dacă „se va îndrepta spre est”, adică spre Rusia. Hitler a pus un premiu de 200.000 de DM pe capul lui Messing. În 1939, Messing a fugit în Rusia, însă a ajuns astfel sub îngrozitorul regim opresiv a lui Stalin. Mediumii ruşi au fost forţaţi să se ascundă altfel riscau să fie împuşcaţi, însă Messing a reuşit să-l impresioneze pe Stalin.

Stalin l-a însărcinat pe Messing să jefuiască o bancă folosind doar metode paranormale. Messing a luat un sac gol pentru bani, a intrat într-o bancă din Moscova, i-a înmânat funcţionarului o bucată albă de hârtie, sugerându-i telepatic că este un cec şi i-a comandat mintal să-i dea 100.000 de ruble. Funcţionarul a procedat întocmai. Când testul s-a încheiat, Messing a înapoiat banii; funcţionarul a avut un atac de cord când şi-a dat seama ce făcuse. Messing a spus că mai folosise hipnoza telepatică pentru a influenţa şi alte persoane în acest mod. El a susţinut că a înşelat chiar şi Gestapoul şi poliţia lui Stalin. Într-o asemenea situaţie el a reuşit să pătrundă pînă în biroul lui Stalin nefiind oprit de nicio gardă.

Stalin i-a permis lui Messing să dea reprezentaţii în Rusia. În Novosibirsk, pe data de 7.03.1944 el a prezis moartea lui Hitler şi data exactă la care naziştii se vor preda.
După război, Messing a participat la spectacole sub coordonarea lui Goskonsert, care îl punea în acelaşi spectacol cu mii de muzicieni, dansatori şi acrobaţi de circ. Messing a fost numit oficial „artist de concert”. Ca răsplată a popularităţii şi succesului său, i-a fost dat un apartament cu trei camere, fără telefon, în Moscova, unde îi plăcea să se retragă zile întregi pentru a citi.

Explicând secretele clarviziunii, Messing spunea că gândurile celorlalţi deveneau imagini colorate în mintea sa, şi astfel el vedea mai curând imagini decât auzea cuvinte. Întotdeauna el urmărea să îşi atingă subiecţii cu mâna, căci acest lucru, spunea el, îl ajuta să elimine orice fluctuaţie sau distragere mentală. El a negat faptul că percepea gândurile  după fizionomie şi a afirmat că îi era chiar mai uşor să citească gândurile unei alte fiinţe dacă este legat la ochi. El susţinea, de asemenea, şi că gândurile celor surzi şi ale celor mai puţin inteligenţi sunt mai uşor de citit decât ale celorlalţi oameni. Cercetătorii ruşi au încercat să găsească motive psihologice strict ştiinţifice şi materialiste, pentru a explica puterile sale de clarviziune, însă Messing se lăsa examinat foarte rar. Un neurolog a descoperit chiar că anumite porţiuni ale capului şi pieptului lui Messing generau mai multă căldură decât în mod obişnuit, însă nu a aflat niciodată de ce. Unii oameni de ştiinţă credeau în mod absurd că atunci când Messing lua un subiect de mână, el simţea la nivel subconştient anumite mişcări ale muşchilor acestuia care îl ajutau apoi în citirea gândurilor respectivului om.
În ultimii ani ai vieţii sale, puterile paranormale ale lui Messing s-au estompat, însă Goskonsert a refuzat să îl lase să se retragă, din cauza popularităţii sale uriaşe. Nu i-a fost niciodată permis să meargă în Vest, de teamă că nu se va mai întoarce. După o perioadă de boală, Messing a murit pe data de 8 noiembrie 1972.

Uri Geller şi ceasurile încremenite

Uri Geller este recunoscut în primul rând pentru capacităţile sale de a îndoi obiecte de metal doar prin simpla atingere sau prin forţa privirii şi de a opri ceasurile sau de a le face să meargă mai repede. Astfel de fenomene psihokinetice (P.K.) au ajuns chiar să fie denumite de către unii specialişti „efectul Geller”.
În perioada de glorie a carierei sale, în 1970, Geller făcea demonstraţii ale capacităţilor sale paranormale de a îndoi metale şi de a citi gândurile altora în public. Apoi, el şi-a dedicat majoritatea timpului consultaţiilor particulare, având doar apariţii publice ocazionale. În ciuda demonstraţiilor sale pline de succes, majoritatea parapsihologilor nu l-au luat în serios, şi aceasta se datora carierei sale publice pe care o afişa uneori cu emfază.

Geller s-a născut pe 20 decembrie 1946, în Tel Aviv. El susţine că şi-a descoperit puterile paranormale când avea 5 ani, în urma unui incident legat de maşina de cusut a mamei sale. El a văzut o licărire mică, albastră ieşind din maşina de cusut şi când a încercat s-o atingă, a avut un şoc violent care l-a trântit la pămînt. Puterile sale excepţionale s-au manifestat imediat după aceea, inclusiv capacitatea de a citi gândurile mamei sale. Un an mai târziu, el a descoperit că putea să facă limbile ceasului primit de la tatăl său să se mişte mai repede. Îndoirea lingurilor a început să o realizeze la puţin timp după aceasta. Demonstraţiile sale publice au debutat în anul 1969.

În 1971, Andrija Puharich, expert în neurologie şi electronică medicală, l-a adus în S.U.A., în vederea unor cercetări. Geller a fost testat în 1972 la Institutul de Cercetare Stanford (SRI) din California, sub supravegherea lui Edgar D.Mitchell, Russell Targ, Harold Puthoff şi Wilbur Franklin. Geller a făcut demonstraţii de ESP: a identificat corect numerele de pe zaruri de 8 ori din 8 încercări, iar de 12 ori din 14 a indicat corect containerele metalice goale faţă de cele care conţineau diverse obiecte. Totuşi, s-a afirmat că testele care ar fi dovedit capacităţile sale de a îndoi obiecte metalice au fost considerate neconcludente.
Puharich, care făcea în mod suplimentar diverse cercetări pe cont propriu, a afirmat că, sub hipnoză, Geller a povestit despre vizita pe care i-au făcut-o nişte extratereştri când avea vârsta de 3 ani. Una dintre aceste fiinţe i-a spus lui Geller că el îi reprezenta pe „Cei Nouă”, extratereştrii care supravegheau omenirea şi care se temeau de distrugerea ei iminentă. Geller a fost ales ca mesagerul lor pe pământ. Puharich a publicat această relatare în cartea sa „Uri” (1974), care a fost supusă unor critici aspre. Mai târziu, Geller a dezminţit acest lucru. În 1974, John Taylor , un matematician englez, a efectuat o altă serie de experienţe care validau în mod cert capacităţile sale psihokinetice de îndoire a metalelor. Geller ţinea în mână tuburi de sticlă ce conţineau în interior fire metalice, pe care el le îndoia.

Ca om de spectacol, Geller era foarte căutat în anii ’70. El a călătorit pretutindeni în lume, având apariţii frecvente la radio şi televiziune. În urma apariţiei sale în diverse locuri, datorită rezonanţelor pe care el le putea induce cu anumite energii deosebite, redactorii diferitelor emisiuni erau bombardaţi cu telefoane  prin care spectatorii sau ascultătorii relatau că argintăria lor a fost îndoită sau că ceasurile şi pendulele lor funcţionau defectos. Prima sa autobiografie, intitulată „Povestea mea” a fost publicată în 1975, fiind urmată de o alta „Efectul Geller” scrisă în 1976.

Băiatul care citeşte cărţile fără să le deschidă

Pe 2 mai 1936, aproximativ 150 de fizicieni s-au adunat pentru a participa la demonstraţia făcută de Pat Marquis – un băiat de 12 ani, din Los Angeles – care părea că vede fără a-şi folosi ochii.
Legat la ochi de trei eminenţi specialişti (doctorii A.G.Houde, Henry S.Nesburn şi Lloyd Burrows), băiatul reproducea gesturile făcute de doctori luând o carte de pe raft şi deschizând-o la pagina indicată, sau citind minusculele litere gravate pe un ceas de buzunar.
Pentru a fi siguri că nu vede nimic, lentilele întunecate au fost acoperite cu o bandă adezivă; altă bandă a fost folosită pentru a acoperi suplimentar ochelarii. În total, au fost folosite trei straturi de benzi adezive ce se întindeau până deasupra buzelor. În final totul a fost acoperit cu un bandaj compact.

Băiatul a trecut cu succes orice test imaginat de doctori. El acţiona ca şi când ar fi văzut normal. Cu atâtea precauţii luate, experimentatorii au afirmat că posibilitatea folosirii vreunui şiretlic părea la fel de posibilă ca aceea de a fura Pacificul! Doctorii au admis în final faptul că băiatul avea percepţii vizuale şi intuiţie paranormale.
Investigarea lui Marquisw a fost relatată într-un lung articol ilustrat – pe data de 3 mai 1936, în „Los Angeles Times”.
Deşi există multe diferenţe, este interesantă comparaţia acestui caz cu teoria „vederii fără ochi” – avansată de Jules Romains.