vineri, 25 februarie 2011

Patimile lui Hristos

Patimile lui Hristos

Numeroşi mistici creştini pentru care viaţa a însemnat dăruire totală şi iubire de Dumnezeu au retrăit în meditaţiile lor patimile Domnului Iisus Cristos şi au asistat la momentul Învierii Sale în glorie. Mulţi dintre ei au purtat ani în şir pe trupul lor stigmatele, rănile care i s-au făcut Fiului lui Dumnezeu în timpul răstignirii sale, în timp în ce inima lor ardea ca o flacără ce purifică totul iubirea cristică.
O astfel de fiinţă binecuvântată a fost Anna Catherine Emmerich, călugăriţă a Ordinului Sfântului Augustin. Ea s-a născut în Flamske, în Westfalia, în data de 9 septembrie 1774. La vârsta de 9 ani a avut primele viziuni, cu îngerul său păzitor şi apoi cu Iisus şi Fecioara Maria. Şi-a început noviciatul în anul 1802. Stigmatele au apărut pe trupul său la vârsta de 39 de ani. În fiecare zi de vineri ea retrăia patimile lui Iisus, ca şi cum s-ar fi aflat alături de el. A fost sanctificată în anul 2004 de Papa Ioan Paul al II-lea.
Anna Catherine Emerich avea capacitatea de a citi gândurile, levita în mod frecvent, era transportată de către îngerul său păzitor, care îi era vizibil aproape în permanenţă, la mii de kilometri distanţă. A murit în anul 1824. Ultimele sale cuvinte au fost: „Lăsaţi-mă să mor împreună cu Iisus pe cruce.” La câteva săptămâni de la moartea sa, când din ordinul autorităţilor i-a fost deschis mormântul, s-a descoperit că trupul său nu intrase în putrefacţie, avea un chip senin de om care doarme, trupul ei nu avea niciun fel de miros specific cadaveric.
Viziunile ei au fost adunate în cartea Patimile Domnului nostru Iisus Cristos, care a fost sursa de inspiraţie a celebrului filmul Patimile lui Cristos realizat de către Mel Gibson.
Vă oferim în continuare fragmente din viziunile acestei femei sfinte în care ne sunt dezvăluite aspecte mai puţin cunoscute din Patimile Domnului Iisus Cristos: modul nedrept în care a fost judecat şi condamnat Iisus.
Mijloacele folosite de inamicii lui Iisus pentru a-şi duce la bun sfârşit planurile împotriva acestuia
Imediat ce Iisus a fost prins, au fost înştiinţaţi Ana şi Caiafa, care de-ndată au început pregătirile. Curând confuzia stăpânea peste tot […] Mesagerii au fost trimişi în diferitele părţi ale oraşului pentru a convoca membrii Consiliului, scribii şi toţi cei care urmau să ia parte la proces. […] Înalţii prelaţi au trimis după toţi cei despre care ştiau că sunt cei mai înverşunaţi duşmani ai acestuia, dorind ca ei să adune martorii şi orice dovadă posibilă şi să îi aducă înaintea consiliului. Saducheii înfumuraţi […] pe care Iisus deseori i-a dezaprobat în faţa poporului, abia aşteptau să se răzbune. Ei s-au repezit prin toate hanurile să găsească acele persoane despre care ştiau că îl duşmănesc pe Domnul nostru, cumpărându-i pentru a se asigura că vor fi prezenţi la proces. Însă, cu excepţia câtorva calomnii ridicole, despre care sigur s-ar fi dovedit false dacă s-ar fi făcut o anchetă, nimic nu ar fi putut să i se reproşeze lui Iisus, cu excepţia, fireşte, a acelor acuzaţii prosteşti pe care de foarte multe ori le-a respins El însuşi în sinagogă.
Cu toate acestea, duşmanii lui Iisus s-au grăbit spre tribunalul lui Caiafa, însoţiţi de scribii şi fariseii din Ierusalim şi de mulţi dintre acei negustori pe care Domnul nostru i-a gonit din Templu, precum şi de învăţaţii înfumuraţi pe care i-a redus la tăcere în faţa poporului, şi chiar de către unii dintre cei ce nu i-au putut ierta umilirea faptului de a fi fost dovediţi în disputa din Templu pe care au avut-o pe când El avea vârsta de doisprezece ani. Acolo se mai afla şi o masă destul de mare de oameni compusă din acei păcătoşi care nu s-au căit şi pe care a refuzat să-i tămăduiască, din cei care au căzut din nou în păcat şi cărora bolile le-au revenit, din tineri de lume pe care nu i-a primit drept discipoli, din avarii pe care i-a înfuriat pentru că a făcut astfel încât banii pe care aceştia sperau să îi obţină să ajungă să fie daţi drept pomană. Alţii erau cei cărora le-a vindecat prietenii şi care astfel au fost dezamăgiţi, pentru că se aşteptau să le moştenească averile, desfrânaţi cărora le-a convertit victimele şi alte personaje josnice ce şi-au câştigat averile pe seama patimilor celor aflaţi la putere.
Toţi aceşti soli ai lui Satan erau furioşi împotriva a tot ceea ce este sfânt, şi în consecinţă plini de o ură de nedescris împotriva Sfântului Sfinţilor. Pe ei îi stârnea duşmanii Domnului nostru şi îi aduna în jurul palatului lui Caiafa, să aducă mărturie mincinoasă şi să încerce să arunce oprobiul asupra Mielului cel fără de pată, care a luat asupra Sa păcatele omenirii, primind această greutate pentru a-l împăca pe om cu Dumnezeu. […] Mulţi dintre cei cu intenţii bune însă cu caracterul slab şi şovăitor au căzut pradă ispitei şi şi-au pierdut credinţa. Într-adevăr, numărul celor care au continuat să creadă a fost foarte mic. Lucrurile erau atunci cam la fel cum sunt şi astăzi. Oamenii doreau să-l slujească pe Dumnezeu atâta timp cât alţii nu se opuneau, dar se ruşinau de cruce dacă aceasta era batjocorită de ceilalţi. Unii însă au fost atinşi de liniştea pe care Domnul nostru o arăta în plină suferinţă, şi aceştia s-au îndepărtat tăcuţi şi trişti.
Atmosfera subtilă a acelei nopţi Mii de spirite malefice se adunau din toate părţile ispitind oamenii mai întâi cu un păcat, apoi cu altul. Părea ca şi cum s-ar fi descris porţile iadului, iar Satan se străduia cu disperare şi îşi aduna energiile pentru a spori greutatea nedreptăţilor pe care Mielul cel fără de pată le-a luat asupra sa. Îngerii oscilau între bucurie şi durere. Ei doreau din toată inima să cadă în faţa tronului lui Dumnezeu şi să obţină permisiunea de a-l ajuta pe Iisus, însă în acelaşi timp erau plini de uimire, neputând decât să slăvească minunea justiţiei şi îndurării divine ce a existat în Ceruri din toate timpurile şi care acum urma să se împlinească, deoarece îngerii cred, la fel ca noi, în Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Creatorul Cerurilor şi Pământului, şi în Iisus Hristos, unicul său Fiu.

Isus în faţa lui AnaAna era încântat că Domnul nostru este adus în faţa sa şi îi aştepta sosirea cu nerăbdare. Expresia feţei sale era dintre cele mai respingătoare, căci în fiecare trăsătură a chipului său se putea vedea atât bucuria infernală pe care o resimţea cât şi întreaga viclenie şi duplicitate a inimii sale. El conducea un fel de tribunal instituit cu scopul de a-i cerceta pe cei acuzaţi că propovăduiesc învăţături false şi care, dacă erau condamnaţi, urmau să fie duşi în faţa Marelui Preot.
[…]
Iisus a stat în faţa lui Ana. Arăta obosit şi lipsit de puteri. Veşmintele îi erau acoperite de noroi, mânile îi erau legate, capul plecat şi nu scotea niciun cuvânt.
Ana: Este posibil ca tu să fii Iisus din Nazaret? Unde îţi sunt discipolii, unde sunt numeroşii tăi adepţi? Unde îţi este împărăţia? […]Autorităţile, presupun, au descoperit că era timpul să pună capăt comportamentului tău lipsit de respect faţă de Dumnezeu şi faţă de preoţii săi, precum şi a nerespectării sabatului. […] Eşti tăcut! Vorbeşte, instigator la revoltă ce eşti! Nu ai consumat tu Mielul Pascal într-un mod nelegiuit, la un mod nepotrivit? Nu doreşti tu să aduci învăţături noi? Cine ţi-a dat dreptul de a propovădui? Unde ai studiat? Vorbeşte, care sunt credinţele religiei tale?
Atunci, Iisus şi-a ridicat capul şi, privind spre Ana, a spus: «Eu am vorbit pe faţă lumii; întotdeauna am învăţat în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi evreii şi nu am spus nimic în ascuns. Pentru ce mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei care M-au auzit despre ce le-am vorbit; iată, ei ştiu ce am spus.»
Ana se înfurie şi mai tare când văzu dispoziţia liniştită a lui Iisus şi, întorcându-se spre martori, le ceru să-şi formuleze acuzaţiile. Toţi au început să vorbească în acelaşi timp: «S-a autoproclamat rege; spune că tatăl său este Dumnezeu, că fariseii sunt o generaţie adulteră. Instigă poporul la revoltă; tămăduieşte bolnavii în ziua de sabat cu ajutorul diavolului. […] Lasă să i se spună Fiul lui Dumnezeu; spune că este trimisul lui Dumnezeu; profeţeşte distrugerea Ierusalimului. Nu ţine post; mănâncă în compania păcătoşilor, a păgânilor şi a cârciumarilor şi se însoţeşte cu femei de moravuri uşoare. […] Seduce oamenii prin cuvinte cu dublu înţeles .»
Ana dădu poruncă să i se aducă un pergament[…]. Pe acesta el scrise cu litere mari o serie de cuvinte şi fiecare cuvânt exprima câte o acuzaţie dintre cele ce I-au fost aduse Domnului nostru. Îl înfăşură şi îl aşeză apoi într-un tub pe care I-l dărui spunând plin de dispreţ: «Iată sceptrul împărăţiei tale; conţine titlurile şi privilegiile pe care le meriţi, precum şi dreptul pe care îl ai la tron. Du-le în faţa marelui preot, pentru ca el să-ţi recunoască demnitatea regală şi să te trateze aşa cum trebuie. Leagă mâinile acestui rege şi du-l în faţa Marelui Preot.»
Isus înaintea lui Caiafa Chipul lui Caiafa era de o solemnitate dusă până la extrem, însă gravitatea era însoţită de semne evidente de furie prost disimulată şi de intenţii sinistre.
Abia că ajunsese în camera în care se adunase consiliul iar Caiafa strigă: «Ai sosit, în sfârşit, duşman al lui Dumnezeu ce eşti, blasfemiatorule!» Caiafa folosi un limbaj abject, iar arcaşii îl loviră din nou pe Domnul nostru. […] Caiafa […] începu încă şi mai furios decât fusese Ana şi îi adresă o mie de întrebări una după alta, însă Iisus rămase înaintea lui tăcut şi cu privirea aplecată în pământ. Arcaşii au încercat să-l facă să vorbească prin lovituri repetate, iar un copil plin de răutate îi atinse buzele cu degetul mare, provocându-l în batjocură să-l muşte. Apoi au fost chemaţi martorii. Cei dintâi au fost cei de condiţie inferioară, ale căror acuzaţii erau la fel de incoerente şi lipsite de consistenţă ca şi cele rostite în tribunalul lui Ana, iar cu aceştia nu s-a putut face nimic. De aceea, Caiafa se întoarse către martorii principali, fariseii şi saducheii ce se adunaseră din toate colţurile ţării. […] expresia feţelor şi comportamentul le trădau invidia şi furia virulentă ce le cuprinsese inimile. Ei repetau aceleaşi acuzaţii la care el răspunsese de atâtea ori: «Că a tămăduit bolnavii, că a scos diavolii din oameni cu ajutorul diavolilor, că a profanat sabatul, că i-a stârnit pe oameni la revoltă, că i-a numit pe farisei năpârci şi adulteri, că a prezis distrugerea Ierusalimului, că s-a însoţit cu crâşmari şi păcătoşi, că a adunat oamenii şi s-a proclamat rege, profet şi Fiu al lui Dumnezeu.»
În acest fel i-a distorsionat şi interpretat cuvintele pe care le-a rostit, sfaturile pe care le-a oferit şi pildele prin intermediul cărora şi-a făcut înţelese poveţele, dându-le aspectul unor fărădelegi. Martorii nu se puteau pune de acord în declaraţiile lor […] contrazicându-se unii pe alţii. S-a constatat că era practic imposibil să se dovedească măcar un cap de acuzare, iar martorii se părea că ies în faţă mai degrabă cu scopul de a-l insulta pe Iisus decât de a demonstra adevărul spuselor lor. […] Caiafa şi câţiva din membrii consiliului său au început să îi adreseze întrebări lui Iisus şi să îşi bată joc de răspunsurile Sale. Toate acestea erau însoţite de lovituri aplicate de slugile celor de faţă, iar Domnul nostru nu ar fi putut să reziste unui astfel de tratament dacă nu ar fi fost ajutat de sus.
Mânia lui Caiafa era de nedescris, deoarece tratamentul brutal de care avusese parte Iisus, răbdarea Sa divină, precum şi neconcordanţele dintre spusele martorilor începeau să lase o impresie puternică asupra asistenţei. Se auziră câteva şoapte de dezaprobare, iar inimile unora erau atât de înduioşate încât nu îşi puteau cenzura vocea conştiinţei. Soldaţii au părăsit încăperea sub pretextul unei indispoziţii, însă de fapt erau copleşiţi de ce simţeau.
[…] Caiafa îşi înălţă mâinile şi exclamă plin de mânie: «Îţi cer în numele Dumnezeului cel Viu să ne spui dacă eşti Hristosul, Mesia, fiul lui Dumnezeu cel Viu»?
Urmă o mică pauză solemnă. Apoi, Iisus, cu o voce majestuoasă şi supraomenească, răspunse: «Tu ai spus-o. Cu toate aceste, îţi spun că-l vei vedea pe Fiul Omului stând de-a dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii din Ceruri». Pe când Iisus rostea aceste cuvinte, mi se părea că văd că-l înconjoară o lumină strălucitoare. Cerurile se deschiseră deasupra capului său. L-am văzut pe Tatăl etern, însă cuvintele scrise de om cu pana nu pot descrie vederea intuitivă care mi s-a acordat. De asemenea, am văzut îngerii şi rugăciunile celor drepţi înălţându-se la tronul lui Dumnezeu.
În aceeaşi clipă am văzut abisul iadului deschis la picioarele lui Caiafa asemenea unui meteor aprins. Acesta era plin cu diavoli înspăimântători. Doar un văl subţire părea că îl desparte pe Caiafa de flăcările întunecate. Puteam vedea furia demoniacă ce îi copleşea inima şi mi se părea că întreaga casă arată asemenea iadului. În clipa în care Domnul nostru pronunţa cuvintele solemne: «Eu sunt Hristosul, Fiul Dumnezeului cel Viu» iadul se cutremură dintr-o extremitate în alta, iar apoi izbucni şi îi umplu pe toţi cei ce se aflau în locuinţa lui Caiafa cu o ură sporită împotriva Domnului nostru. […] Disperarea şi furia pe care le produseră în iad aceste cuvinte mi-au fost arătate sub aparenţa a mii de figuri înspăimântătoare.
[…]
Apoi, Caiafa se ridică şi, îmboldit de Satan, îşi apucă poalele mantiei, o găuri cu cuţitul şi o sfâşie de la un capăt la altul exclamând în acelaşi timp cu voce tare: «A hulit, ce nevoie mai avem de martori? Iată, acum că aţi auzit blasfemia: care este părerea voastră?» Toţi cei prezenţi se ridicară şi exclamară cu o răutate uluitoare: «Este vinovat; să plătească imediat cu moartea!»
Pe tot parcursul acestei scene îngrozitoare, diavolii erau într-o stare extrem de agitată. Aceştia păreau că deţin controlul deplin nu numai asupra duşmanilor lui Iisus, ci şi a adepţilor şi a ucenicilor lui laşi. Mi se părea că puterile întunericului şi-au proclamat victoria împotriva luminii, iar puţinii spectatori cărora încă le mai licărea puţină lumină în inimă erau atât de consternaţi încât, acoperindu-şi capetele, au plecat de îndată.
Apoi, Marele Preot s-a adresat arcaşilor, spunând: «Las pe mâinile voastre pe acest rege. Oferiţi hulitorului privilegiile pe care le merită.» După aceste cuvinte se retrase împreună cu membrii consiliului.
Iisus în închisoarea subterană Când Domnul nostru a pătruns în închisoare, El s-a rugat cu ardoare ca Tatăl Său Ceresc să primească tot ceea ce a suferit şi era pe cale să sufere ca un sacrificiu expiator, nu numai pentru călăii Săi, ci totodată pentru toţi cei care în epocile viitoare vor avea parte de chinuri de felul celor pe care era pe cale să le îndure.
Duşmanii Domnului nostru nu i-au permis acestuia nicio clipă de răgaz, nici măcar în această închisoare jalnică, ci l-au legat de un stâlp ce se afla în mijlocul încăperii, însă neîngăduindu-i să se sprijine de acesta, cu toate că era vlăguit de pe urma modului în care a fost tratat, de greutatea lanţurilor şi a numeroaselor căzături, încât abia că se mai putea ţine pe picioarele sale umflate şi pline de răni. Nu s-au oprit o clipă să nu-l jignească, iar când primii au obosit, alţii le-au luat locul.
Procesul de dimineaţă Caiafa, Ana, bătrânii şi scribii s-au adunat dimineaţa în sala mare a tribunalului, pentru a conduce un proces legal, din moment ce întâlnirile din timpul nopţii nu erau conforme legilor şi nu puteau fi considerate decât din perspectiva unor audienţe preliminare. […] Membrii consiliului au început în grabă şedinţa. Aceştia au doreau să îl condamne pe Iisus la moarte imediat, însă Nicodim, Iosif şi alţii s-au opus […] evidenţiind totodată că niciun criminal nu poate fi condamnat pentru crime ce nu au fost dovedite şi că în cazul de faţă martorii s-au contrazis unii pe alţii. […] Marele Preot merse până acolo încât să excludă din consiliu acei membri care îi erau favorabili lui Iisus chiar şi în cel mai mic grad […] Caiafa ceru apoi soldaţilor să îl aducă imediat pe Iisus şi să pregătească tot ce trebuie pentru a-l duce în faţa lui Pilat imediat ce el va fi pronunţat sentinţa. […] Când trecu prin mijlocul mulţimii deja adunate în faţa casei, Iisus părea asemenea unei victime duse la sacrificiu. Chipul îi era desfigurat de la loviturile primite, iar veşmintele îi erau murdare şi rupte. Însă priveliştea suferinţelor Sale, departe de a trezi un sentiment de compasiune în inimile de piatră ale evreilor, pur şi simplu îi dezgustă şi le spori mânia. Într-adevăr, mila era un sentiment pe care sufletul lor crud nu îl cunoştea.

[…]
Preoţii evrei erau puţin nemulţumiţi pentru faptul că erau obligaţi să se folosească de guvernatorul roman pentru confirmarea deciziei lor, însă acest fapt era necesar, din moment ce ei nu aveau voie să condamne persoanele decât în chestiuni referitoare la religie şi la Templu, şi nu puteau da o sentinţă de condamnare la moarte. Ei doreau să dovedească faptul că Iisus era un duşman al împăratului, acuzaţie ce ţinea de jurisdicţia lui Pilat.
 
Iisus înaintea lui Pilat Când Pilat a văzut intrând procesiunea aceea agitată şi şi-a dat seama cât de ruşinos şi-au tratat cruzii Farisei prizonierul, s-a ridicat şi li s-a adresat acestora pe un ton dispreţuitor […]: «Pentru ce aţi venit aşa de devreme? De ce l-aţi maltratat în modul acesta ruşinos pe acest prizonier? Nu vă puteţi abţine să nu-i executaţi pe răufăcătorii voştri înainte de a fi judecaţi?» […] «Ce acuzaţii aduceţi împotriva acestui om?», «Dacă nu era un răufăcător nu l-am fi adus înaintea ta» au declarat preoţii ursuzi. «Luaţi-l şi judecaţi-l după legea voastră» le-a zis Pilat. «Ştii bine că nu este potrivit pentru noi să condamnăm pe cineva la moarte» au spus aceştia. Duşmanii lui Iisus erau plini de furie, vroiau ca procesul să se termine iar victima să fie executată cât mai repede, pentru a se putea pregăti de sacrificarea Mielului Pascal, aceşti nenorociţi nedându-şi seama că cel pe care-l târâseră în faţa unui judecător idolatru (în a cărui casă nu intrau de frica de a nu se murdări) era însuşi Mielul de Paşte pe când celălalt era numai umbra lui. […] Scopul lor principal era de a-l face pe Pilat să creadă că Iisus era liderul unei conspiraţii împotriva împăratului, pentru a-l condamna la moarte ca rebel. Ei erau neputincioşi în asemenea cazuri, fiindu-le permis să judece numai cazuri de ofense religioase.
Pilat nu a fost impresionat de primele acuzaţiile proferate de preoţi şi de martorii mincinoşi pe care aceştia i-au adus în faţa sa.
Ultima dintre acuzaţii – aceea că Iisus dorea să fie numit împărat a avut un oarecare efect asupra lui Pilat. [...] Pilat nu era doar superstiţios, ci şi extrem de slab la minte şi susceptibil. [...] Ştia perfect că profeţii evrei prevestiseră cu mult timp în urmă venirea în mijlocul lor a Unsului lui Dumnezeu, a Salvatorului, a Mântuitorului şi că mulţi dintre oameni credeau cu tărie în asta. [...] El auzise adesea despre tradiţiile care îl priveau pe Mesia şi împăratul evreilor [...], evrei care aşteptau un împărat puternic şi viguros. [...] Ideea evreilor de a-l acuza pe amărâtul pe care i-l aduseseră în faţă, că s-ar fi pus pe sine însuşi ca împărat al evreilor, îi părea desigur, absurdă; dar cum duşmanii lui Iisus îi aduseseră aceste acuzaţii ca probe ale trădării împotriva împăratului, el s-a gândit să-L interogheze personal în legătură cu acele acuzaţii.
«Eşti tu împăratul iudeilor?» a întrebat Pilat privindu-l pe Domnul nostru şi incapabil să-şi stăpânească surprinderea faţă de expresia divină a chipului Său.
[…] Iisus  a răspuns: «Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă ar fi împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum împărăţia Mea nu este de aici. Da. Eu sunt Împărat. Eu pentru asta m-am născut şi am revenit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este în adevăr ascultă glasul meu.»
Răspunsurile lui Iisus, deşi depăşeau mult capacitatea de înţelegere a lui Irod, i-au arătat că nu reprezenta un pericol pentru Imperiul roman.
Aşa că el li s-a adresat din nou Marilor preoţi pe terasă: «Nu îi găsesc nicio vină». Şi aflând de la preoţi că Iisus este din Galilea i-a trimis pentru judecată la regele Irod al Galileei, ce se afla în acele zile în Ierusalim.
Iisus înaintea lui IrodIrod fusese anunţat de către Pilat, înainte ca preoţii şi Isus să-i fie înfăţişaţi, că în urma audierii nu îi găsise nicio vină lui Iisus. El a considerat potrivit să nu dea nici el o altă sentinţă.
Irod nu şi-a pierdut din vedere scopurile politice. El era hotărât să nu îl condamne pe Domnul nostru, atât pentru că în prezenţa lui trăise o senzaţie ascunsă şi nedefinită de groază, cât şi din cauza remuşcării pe care o mai simţea la gândul că ordonase moartea lui Ioan Botezătorul, ca să nu mai vorbim de faptul că îi detesta pe Marii Preoţi, care nu îi permiseseră să ia parte la sacrificii din cauza legăturii sale adulterine cu Irodiada.
Dar principalul motiv al hotărârii de a nu-l condamna pe Iisus era acela că îşi dorea să se revanşeze faţă de Pilat pentru curtoazia sa şi se gândea că cea mai potrivită răsplată ar fi aceea de a-i respecta decizia şi de a fi de acord cu opinia lui. Dar cu Iisus a vorbit în cel mai dispreţuitor mod şi întorcându-se către gărzile şi servitorii care îl înconjurau, şi care erau cam în număr de trei sute, a spus:
«Luaţi-l pe acest nechibzuit de aici şi daţi-i ce i se cuvine. Este mai degrabă nebun decât vinovat de vreo crimă.»
[…]
Când Marii Preoţi şi ceilalţi duşmani ai lui Iisus au înţeles că Irod era hotărât să nu cedeze dorinţelor lor, au trimis emisari în acea parte a cetăţii numită Acre, care era locuită în principal de farisei, pentru a le spune că trebuie să se adune în jurul palatului lui Pilat pentru a forma o mulţime şi i-a mituit pentru a crea agitaţie şi a cere condamnarea Domnului nostru. Mai mult, ei au trimis agenţi secreţi pentru a-i speria pe oameni şi a-i ameninţa cu răzbunarea divină dacă nu cer cu insistenţă execuţia lui Iisus, pe care l-au numit un blasfemiator sacrileg. Acestor agenţi li s-a poruncit de asemenea să-i sperie pe oameni sugerându-le că dacă Iisus nu va fi omorât, el va trece de partea romanilor, îi va asista în exterminarea neamului iudaic, pentru că la aceasta s-ar fi referit El atunci când vorbise despre împărăţia ce va veni. Ei au încercat să răspândească şi în alte zone ale cetăţii zvonul că Irod l-ar fi condamnat, dar că este, de asemenea, nevoie ca oamenii să îşi experime dorinţa, susţinătorii lui fiind oameni de temut. Căci dacă ar fi fost eliberat El s-ar fi alăturat romanilor, ar fi creat agitaţie în ziua festivalului şi s-ar fi răzbunat în cel mai crud mod. Unii dintre ei au răspândit zvonuri contradictorii şi alarmante pentru a stârni oamenii şi a provoca o revoltă. În acest timp alţii împărţeau bani soldaţilor, cumpărându-i pentru a-l maltrata pe Iisus şi a-i provoca moartea, pe care erau nerăbdători să o vadă petrecându-se cât mai repede cu putinţă, de teamă că Pilat l-ar putea achita.
În timp ce fariseii se ocupau cu asta, Binecuvântatul nostru Mântuitor era supus la cele mai mari atrocităţi de către soldaţii brutali cărora Irod li-l predase şi care îl batjocoreau ca pe un nebun.
Iisus înfăţişat  din nou lui PilatPreoţii, sperând că vor reuşi să-l convingă pe Pilat de vinovăţia lui Iisus, l-au dus din nou în faţa lui, pe un drum ocolit, pentru ca emisarii să aibă timp să agite populaţia. Pilat nu a cedat presiunilor şi şi-a menţinut hotărârea de a nu-l condamna la moarte pe Iisus.
Cel mai slab şi mai nehotărât dintre judecători, Pilat, repetase de trei ori mişeleştile cuvinte: «Nu îl găsesc vinovat de nicio crimă: îl voi pedepsi deci şi îl voi elibera» la care evreii continuaseră să răspundă: «Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!» Dar el era hotărât să respecte decizia de a nu-l condamna pe Domnul nostru la moarte şi a ordonat să fie biciuit potrivit obiceiului roman.
După ce Iisus a fost biciuit şi supus la tot felul de atrocităţi de către călăii săi El a fost încoronat în batjocură cu o coroană de spini şi a fost dus din nou la Pilat, de unde preoţii şi o mare parte a mulţimii încă nu plecaseră.
Ura Marilor Preoţi şi a susţinătorilor acestora a crescut, la vederea lui Iisus şi au strigat: «Omoară-l; Răstigneşte-l». «Nu sunteţi mulţumiţi?» a spus Pilat. «Pedeapsa pe care a primit-o este, fără îndoială suficientă pentru a-L vindeca de dorinţa de a se mai declara împărat.» Dar ei strigau şi mai tare, iar mulţimea s-a alăturat strigătului: «Răstigneşte-l, Răstigneşte-l!» Atunci Pilat a pus să sune din trompetă pentru a cere linişte şi a spus «Voi luaţi-l şi răstigniţi-l, căci eu nu-i găsesc vreo vină». «Noi avem o lege, iar după legea aceasta el trebuie să moară», au replicat preoţii «pentru că s-a făcut pe sine Fiul lui Dumnezeu». Aceste cuvinte au trezit temerile lui Pilat [...] Pilat era de-a dreptul copleşit de nelinişte şi nesiguranţă. [...] A aruncat o privire formei sfârtecate şi însângerate dinaintea lui şi a exclamat pentru sine: «Este posibil ca acesta să fie fiul lui Dumnezeu?» Apoi s-a întors către Iisus şi l-a conjurat să-i spună dacă el era Dumnezeu, dacă era împăratul promis evreilor, unde era împărăţia sa şi cărei clase de zei aparţinea. Eu pot reda doar sensul cuvintelor lui Iisus, dar acestea erau solemne şi grave. El i-a spus că «împărăţia sa nu era din lumea aceasta» şi în plus a vorbit cu hotărâre despre numeroasele crime ascunse care pângăreau conştiinţa lui Pilat. L-a avertizat în legătură cu soarta îngrozitoare care îl aşteaptă dacă nu se pocăieşte; iar în cele din urmă a spus că El însuşi, Fiul Omului, va veni în ziua finală, să-l judece aşa cum se cuvine.
Cuvintele lui Iisus l-au speriat şi l-au înfuriat pe Pilat; el s-a întors la balcon şi a repetat că îl va elibera pe Iisus, dar ei au strigat: «Dacă dai drumul omului acestuia nu eşti prieten cu Cezarul. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului». Alţii au spus că îl vor pârî Împăratului pentru a le fi stricat festivalul; că trebuie să se hotărască pe dată, pentru că ei erau obligaţi să fie la Templu până la orele zece ale serii. Strigătul «Răstigneşte-L! Răstigneşte-L» răsuna de peste tot; reverbera până şi de pe acoperişurile plate ale caselor de lângă forum, unde erau adunaţi mulţi oameni. Pilat a văzut că toate eforturile sale erau zadarnice şi că nu putea influenţa gloata furioasă. Strigătele şi injuriile acesteia erau asurzitoare, iar el a început să se teamă de o revoltă. Astfel că a luat apă şi s-a spălat pe mâini în faţa mulţimii, spunând: «Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră». Un strigăt înfricoşător şi unanim a venit din partea mulţimii compacte, strânse din toate regiunile Palestinei: «Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri».
[...]
În ciuda convingerii sale asupra nevinovăţiei lui Iisus, josnicul şi mizerabilul judecător nu s-a jenat să spună că la rândul său considera decizia Marilor Preoţi ca una corectă şi că în consecinţă va pronunţa condamnarea prin aceste cuvinte: «Îl condamn pe Iisus din Nazaret, Împăratul evreilor, la răstignire».
Pilat a scris apoi sentinţa, iar cei ce stăteau în spatele lui au copiat-o de trei ori. Cuvintele pe care le scrisese difereau de cele pe care le pronunţase; vedeam clar că mintea sa era îngrozitor de agitată – un înger al mâniei a apărut pentru a-i conduce mâna. Esenţa sentinţei scrise era aceasta: «De teama unei revolte, am fost nevoit să mă supun dorinţelor Marilor Preoţi, ale Sanhedrinului şi ale poporului, care au cerut cu vehemenţă moartea lui Iisus din Nazaret, pe care îl acuza de deranjarea ordinii publice şi de a le fi blasfemiat şi încălcat legile. L-am încredinţat lor pe Iisus, deşi acuzaţiile păreau a fi neîntemeiate. Am făcut asta de teama unei plângeri la Împărat cum că aş încuraja revoltele şi aş provoca nemulţumirea evreilor prin refuzul dreptului lor la justiţie».

În final vă prezentăm momentul Învierii Domnului Iisus Cristos, aşa cum i-a fost revelat Annei Catherine Emmerich, ca triumf al vieţii şi asupra morţii şi a binelui asupra răului.
Învierea Domnului nostru Am văzut sufletul Mântuitorului stând între doi îngeri care purtau veşminte de războinici. El era strălucitor, luminos şi sclipea precum soarele în miezul zilei. A trecut prin stâncă, a atins trupul Sfânt intrând în el, iar într-o clipă cele două au fost unite şi au devenit una. Atunci l-am văzut mişcând mâinile şi picioarele, iar trupul Mântuitorului, fiind reunit cu sufletul şi cu divinitatea Lui, s-a ridicat şi şi-a dat jos giulgiul cu care era acoperit. Întreaga peşteră era luminoasă şi strălucitoare. 
În aceeaşi clipă am văzut un monstru înspăimântător ridicându-se din adâncul pământului de sub Mormânt. Acesta avea coada precum un şarpe şi şi-a ridicat capul lui de balaur, mândru, ca şi cum ar fi vrut să-l atace pe Iisus. Şi dacă-mi amintesc bine avea un cap de om. Dar Iisus ţinea în mână un toiag alb de care era agăţat un drapel mare şi şi-a pus piciorul pe capul balaurului, iar cu toiagul i-a sfărâmat coada de trei ori, după care monstrul a dispărut. Am avut aceeaşi viziune de multe ori înainte de Înviere şi am văzut un monstru identic cu cel pomenit mai înainte încercând să se ascundă în momentul concepţiei Mântuitorului. Acesta se asemăna foarte mult cu şarpele care îi ispitise pe părinţii noştri în Gradina Edenului, doar că era cu mult mai înfricoşător. Cred că această viziune se referea la cuvintele profetice care spuneau: «Prin sămânţa femeii voi strivi capul Şarpelui» şi că totul era făcut astfel încât să demonstreze victoria Domnului nostru asupra morţii, pentru că exact în momentul în care L-am văzut strivind capul şarpelui, mi-a dispărut şi imaginea mormântului.
Atunci am văzut trupul plin de glorie al Mântuitorului ridicându-se şi l-am văzut trecând prin stâncă precum aceasta ar fi fost un material moale. Pământul s-a cutremurat şi un înger în haine de războinic a coborât din rai cu viteza unui fulger, a intrat în mormânt, a ridicat piatra, a pus-o în partea dreaptă şi s-a aşezat pe ea. La vederea acestei imagini soldaţii s-au aruncat la pământ şi au rămas acolo ca şi cum ar fi fost morţi.
[...]
În clipa în care îngerul a intrat în mormânt şi pământul s-a cutremurat L-am văzut pe Iisus arătându-se mamei sale pe Calvaria. Trupul lui era frumos şi luminos, iar frumuseţea Lui era aceea a unei fiinţe cereşti. Era îmbrăcat cu o mantie largă, care pentru o clipă a fost de un alb strălucitor în timp ce zbura prin aer mişcându-se înainte şi înapoi cu fiecare adiere de vânt, ca mai apoi să strălucească în mii de culori când razele soarelui se reflectau pe ea. Rănile lui mari şi deschise străluceau puternic şi se vedeau de la distanţă. Rănile din palme erau aşa de mari încât un deget putea să treacă prin ele cu uşurinţă şi raze de lumină porneau din ele răspândindu-se spre degete. Sufletele patriarhilor s-au înclinat în faţa Mamei Salvatorului nostru. El i-a luat mâna, a ridicat-o şi a dispărut.
Când am ajuns la o anumită distanţă de Mormânt am văzut o lumină strălucind puternic acolo şi am văzut un punct luminos pe cerul de deasupra Ierusalimului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu